Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  All That Jazz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

It's show time, folks - All That Jazz


Marian Rădulescu

martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Creaţia lui Bob Fosse" - arăta Cristina Corciovescu - "este o meditaţie pe tema contrastului dintre realitate şi spectacol, dintre culise şi scenă, dintre cenuşiul existenţei obişnuite şi strălucirea celei de sub lumina reflectoarelor." După ce se mai apropiase o dată de universul fellinian (când avea să debuteze ca regizor, în 1969, cu Sweet Charity - adaptare după Le Notti di Cabiria / Nopţile Cabiriei), Fosse îl reciteşte pe Fellini, cel din Otto e mezzo / 8 1/2. Rezultatul: un musical insolit, un musical tragic, un anti-musical în ultimă instanţă, pentru că muzica şi dansul nu sunt simple ingrediente de divertisment facil, ci adevărate "personaje" în construcţia filmului. Întâlnim, în All That Jazz (1979), aceeaşi temă centrală (criza existenţială a unui artist implicat în show business), acelaşi mediu (lumea spectacolului - "there's no business like showbusiness"), aceleaşi trimiteri autobiografice, aceleaşi confesiuni sincere şi curajoase. "Mă atrage lumea spectacolului - afirma Bob Fosse - pentru că pe ea o cunosc cel mai bine şi fac filme în care momentele muzicale se inserează organic în ceea ce se întâmplă pe ecran".

Viziunile, erotismul, predilecţia pentru spectacol, şi portretizarea morţii alcătuiesc, în All That Jazz o feerie de imagini (director de imagine: Giuseppe Rotunno), ce evocă nu doar lumea lui Fellini, ci şi pe aceea a lui Ken Russell, anticipând totodată stilurile practicate la un moment dat de Darren Aronofsky şi Lars von Trier. În chiar această feerie de imagini stă "miezul" filmului, "zbenghiul" său. Crize existenţiale au mai fost aduse - mai sobru sau mai edulcorat - pe ecran, însă abia o dată cu Bob Fosse ele îşi găsesc o punere în pagină nu teatral-livrescă, ci autentic cinematografică - şi aici contribuie din plin, pe lângă distribuţia aleasă pe sprânceană, "vitrina luxoasă" a filmului: decoruri (Philip Rosenberg) şi costume (Albert Wolsky), coregrafie (Bob Fosse), muzică & orchestraţie (Ralph Burns) şi montaj (Alan Heim) - compartimente răsplătite cu numeroase premii: Oscar 1980 pentru: decoruri, costume, montaj şi muzică; Palme d'Or pentru regie la Cannes (împărţit cu Kagemusha lui Kurosawa); BAFTA 1981 pentru imagine şi montaj.

Ce departe suntem de viziunea coregrafică a musical-urilor clasice (gen: Singin' in the Rain, The Sound of Music sau My Fair Lady) şi în general de cinematograful epic, narativ în care contează "reprezentarea" (ce spune povestea), nu "discursul" (felul cum este ea spusă)!... La Bob Fosse prezenţa momentelor de musical este (aşa cum se întâmpla şi în Cabaret) întotdeauna justificată dramaturgic. Personajele cântă şi dansează fie atunci când au repetiţii (sau avanpremiere) "pe bune" (în secvenţele: On Broadway, Take Off With Us, Everything Old Is New Again sau South Mt. Sinai Parade), fie atunci când evoluează "suprarealist", doar în imaginaţia bântuită de halucinaţii a personajului principal - regizorul-coregraf Joe Gideon, interpretat de Roy Scheider (Who's Sorry Now, After You've Gone, Some of These Days, There'll Be Some Changes Made, sau în antologica secvenţa finală: Bye-Bye, Life).

Dacă ne-au plăcut experimentele surreal din Dancer in the Dark (secvenţele color în care protagonista cântă şi dansează, eliberându-se dintr-o existenţă monotonă) sau Requiem for a Dream (întrepătrunderea spaţiului "real" cu cel "imaginar" în secvenţele în care apare Ellen Burstyn, dar şi folosirea repetată a cadrului în care apare un ochi uman cu pupila dilatată, ce devine unul din laitmotivele filmului) - ambele lansate în anul 2000 - poate ar trebui să recunoaştem "gheara leului" în pecetea stilistică purtând marca Bob Fosse.

Iar dacă ar fi să găsim afinităţi între All That Jazz şi filmele româneşti, am putea aminti Actorul şi sălbaticii de Manole Marcus sau epilogul din Pas în doi, inspirat construit de regizor (Dan Piţa), directorul de imagine (Marian Stanciu) şi compozitor (Adrian Enescu): personajul lui Claudiu Bleonţ iese zdrobit dintr-o situaţie fără de ieşire (un clandestin ménage à trois), eşuând la capătul unui coridor dintr-un cămin de nefamilişti - "un tunel luminat feeric, înconjurat de întuneric, ca un altar al nefiinţei, ca un culoar carnavalesc spre altă lume" (Eugenia Vodă). Pe măsură ce camera se depărtează de personaj, "altarul nefiinţei feeric luminat" ne trimite la imaginile de final din All That Jazz, ce suprind întâlnirea iminentă a coregrafului perfecţionist ce trăia on the edge ("To be on the wire is life. The rest is waiting") cu Moartea-Mireasă (Jessica Lange).



 Toate articolele despre All That Jazz


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 All That... Life - All That Jazz, Delia Enyedi


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer