În viaţa publică, desluşirea relaţiilor dintre prezentul postcomunist şi trecutul comunist a devenit o temă sălcie, nu în ultimul rând pentru că ceea ce ar fi putut fi un nou început - declaraţia din parlament a preşedintelui cu privire la caracterul criminal al regimului - s-a aliniat în coada plutonului. În numele suferinţei, interesate de această temă sunt victimele care au supravieţuit şi le răspund cu aroganţă şi nesimţire cei care au fost atunci şi sunt şi acum în prim planul vieţii publice.
Pentru generaţiile noi, comunismul este un capitol de istorie, despre care nu înveţi prea multe la şcoală, iar ceea ce afli din afara şcolii este atât de încâlcit, încât nici nu merită să-ţi baţi capul. Adevărul despre acea perioadă este mereu ocultat în special din cauza celor care nu pot despărţi ideile de persoane, iar în absenţa adevărului e foarte dificil de adoptat o atitudine, de oricare fel ar fi ea.
Nici cercetarea istorică, nici literatura, nici teatrul nu vor putea limpezi ceea ce nu se străduiesc să clarifice oamenii politici. Dar i se cere artei, pentru că e mai comod, să producă metafore şi personaje sofisticate, să se distanţeze în mod explicit de tarele trecutului. În felul acesta au ajuns criticii literari să se mire de ce nu există "Romanul" comunismului şi cronicarii dramatici să cârtească cu privire la piesele referitoare la trecut: ba că nu sunt destul de profunde, ba că nu sunt suficient de cuprinzătoare; e mai lesne să-i critici pe dramaturgi decât să insişti pentru publicarea listelor celor care s-au făcut vinovaţi de tortură şi de crime. Aşteptările exagerate cu care este întâmpinată orice nouă producţie artistică referitoare la acele vremi devin o povară chiar pentru autorii lor: ei încearcă să producă o imagine completă a dictaturii, a mecanismelor şi a consecinţelor, vor să ajungă la un coeficient de generalizare superior celui realizat de Raportul Tismăneanu.
Cred că acesta este izvorul stării de nemulţumire, vagi dar persistente, cu care mă gândesc la piesa Michaelei Mihailov, Complexul România. Replicile piesei evocă deceniul opt al secolului trecut, Securitatea, element esenţial în desfăşurarea conflictului şi în orice discuţie despre comunism acţionează aşa cum o făcea mai devreme, în anii '50-'60. Pentru generaţia care a parcurs ambele perioade amestecul temporal e evident. Şi n-ar fi fost nimic grav, dacă autoarea nu şi-ar fi propus să arate penuria din ultimii ani, rezultatele consecventului proces de imbecilizare prin învăţământ în special, şi prin propagandă în general, în aşa fel încât după anihilarea oricărui nucleu de rezistenţă (reală sau imaginară) oamenii nu mai aveau nevoie de represiune pentru a fi laşi.
Declanşat cu Memorialul Durerii, continuat cu colecţiile de memorii, dar din păcate nefinalizat prin pedepsirea vinovaţilor, procesul legal al represiunii s-a soldat cu câteva reabilitări, departe de a dovedi monstruozitatea unui aparat menit să frângă coloana vertebrală a unui popor. Pe amintirile acelei perioade se putea construi, după revoluţie, o viaţă politică eliberată de fantomele trecutului. A prevalat dorinţa de consens, iar ascunderea gunoiului sub preş a dat naştere imundului fluviu de calomnii şi de compromiteri dirijate.
Pentru spectatorii tineri toate aceste lucruri au devenit indiferente. Au primit moştenire o societate dominată de scandaluri în care lichelele care vorbesc tare înving. Complexul România, cel real, include şi persoane care ar dori să înţeleagă înainte de a se poziţiona sau de a renunţa, plecând în Canada aşa cum face personajul central din piesa premiată a Michaelei Mihailov. Ar trebui să renunţăm la utopia că teatrul ar putea schimba lumea. Dar ştim cu toţii, sau măcar cei care-l iubim, că teatrul poate explica lumea, că chiar spectacolul la care m-am referit e tulburător când se referă la mecanismul vicios care determină supunerea, mica ticăloşie, nu doar viaţa în minciună, ci şi gândirea în minciună. Hamlet a căpătat certitudinea vinovăţiei, adăugând câteva replici la o piesă existentă. Chiar azi, scena îmbogăţită cu atâtea performanţe tehnice, dar într-un deficit evident de conştiinţă istorică nu poate imagina o piesă cu Uciderea lui Gonzago?