Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Portret Goran Stefanovski

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un dramaturg macedonean: Goran Stefanovski şi poveştile lui din Estul sălbatic


Ioana Ieronim

martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 2007 Goran Stefanovski primea marele premiu al Festivalului Internaţional de Literatură de la Vilenica, Slovenia şi Lidija Dimkovska, cunoscuta poetă din Macedonia şi românistă, spunea în laudatio "autorul personifică tot ce are mai bun dramaturgia macedoneană. De peste 30 de ani, fiecare nouă piesă a sa este aşteptată cu vie nerăbdare... Poveşti din Estul Sălbatic, culegere de eseuri autoreferenţiale, a fost best-seller în 2005... Autor multipremiat... numeroase producţii în ţară şi străinătate... După serialul TV Alfabetul nebun, din 1985, copiii învaţă şi azi literele... Tradiţie... postmodernism... Acum locuieşte între două lumi... Pe forumuri publicul cel mai tânăr notează "Goran THE BEST". Ocazie festivă, mi-am zis eu, uşor sceptică, ascultând. Dar curând, citind o primă piesă a lui Goran Stefanovski, am descoperit o materie dramatică de o forţă deosebită, cu miză înaltă, în cheie tragicomică. Lidija avea dreptate.


Fondatorul avant-la-lettre al post-modernismului în Macedonia

Născut în 1952, Goran Stefanovski exploda la 22 de ani în prim-plan cu Jane Zadrogaz, fantezie populară cu cântec (1974), considerată piatra de hotar care a introdus în cultura macedoneană "noua sensibilitate" a ceea ce avea să fie numit postmodernism. Debutul la Skopje are un enorm succes, premiul Iugoslaviei pentru tineri dramaturgi, festivalul BITEF la Belgrad, Paris, festivalul teatral din Caracas. Luxurianta fantezie este operă de colaj şi intertextualitate, farsă populară, cimilituri, slavonă veche bisericească, note etnografice ale folcloristului-sursă (Marko Cepenkov, un Creangă macedonean) şi elemente din viaţa lui. Aşa prelua tradiţia tânărul cufundat în Shakespeare, avangardă europeană şi muzici rock. Criticii momentului observau turul de forţă al dramaturgului care, parodic şi relativizant, nu sacrifică poezia, nici nu eludează sensul mitic iraţional. Farsa, spuneau ei, "se înrudeşte de departe cu Kafka sau Joyce". Pus în scenă de Slobodan Unkovski, importantul regizor macedonean cu care dramaturgul avea să colaboreze sistematic, Jane Zadrogaz stabilea o nouă paradigmă şi în practica teatrală, un proces care s-a continuat peste ani, producând teatrul cel mai semnificativ al generaţiei.

Piesa, emblematică, nu apărea în vid. În ţara formată după al doilea război mondial ca parte a Iugoslaviei, iniţial cu o viaţă teatrală provincială şi tradiţionalistă, tatăl dramaturgului, Mirko Stefanovski, rămâne în istoria teatrului din Macedonia ca vârf de lance al înnoirii estetice (post-expresionism, teatrul absurdului...) începând cu anii 1950. Ca student la Skopje şi Belgrad, Goran Stefanovski se specializase în Shakespeare şi Beckett. Iar aceasta era Iugoslavia, unde funcţiona finanţarea de tip socialist a artelor şi în acelaşi timp o deschidere unică în tot lagărul est-european. În 1967 se întemeia la Belgrad faimosul festival BITEF, reunind tot ce era mai novator în teatrul internaţional. "Noi am crescut cu BITEF", evocă Stefanovski. "The Living Theatre a venit în Iugoslavia în 1968, când nu-l ştia încă nimeni în afara New York-ului. Grotowski, Brook, Bob Wilson... erau apropiaţii noştri. Aveam impresia că noi eram cei care-i trimiteau pe ei în Occident. Că ei veneau întâi la noi să se confirme şi abia pe urmă se arătau în alte locuri."


Istoria la prezentul continuu

Carne străină (1979), a doua piesă a lui Goran Stefanovski, se petrece la Skopje în pragul celui de-al doilea război mondial şi este analiza "complexului etern pe linia de falie Balcani - Europa." O piesă despre identitate, temă predilectă în dramaturgia autorului şi mereu actuală. Stereotipurile Est-Vest sunt notate şi nuanţate prin jocul punctelor de vedere. Piesa este o meditaţie de gravă fervoare.

Să notăm aici că succesul deosebit al piesei: cele mai importante premii în federaţia iugoslavă şi Macedonia, multiple producţii, turnee, festivaluri se întâmplă, succesiv, cu practic fiecare nouă piesă. O dramaturgie cu impact considerabil în conştiinţa publicului - autorul punea fără ocol "degetul pe rană", punea întrebările nepuse, venea cu un aer tare, în spiritul vremii.

Momentul de intruziune brutală a străinului în rosturile atemporale ale locului - care nu apar nici ele idealizate - devine, în Carne străină, revelatorul poziţiilor contrastante ale personajelor sub forţele de torsiune istorică. Dialogul, cu varietatea lui coloristică şi umorul local aspru, inimitabil, dă măsura virtuozităţii autorului. Povestea istorică se hrăneşte şi din tensiunea tradiţie - progres (forţat) a momentului în care piesa a fost scrisă.

Intelectual cosmopolit, Stefanovski are momente de sarcasm la adresa modului de gândire occidental - dar nici asupra celor de acasă nu-şi face iluzii. Adevăruri locale incomode sunt aici puse în gura germanului uzurpator, ceea ce nu le face mai puţin adevăruri: "Aveţi ochi, urechi şi nas, dar nu vă folosiţi de ele" spunea germanul abuziv din piesă macedonenilor. "Trăiţi... într-o stare de semiconştienţă, aşteptând o revelaţie, un miracol, momentul cel mare când viaţa are să înceapă cu adevărat pentru voi... Beţi la viziunile ceţoase a ceea ce puteaţi fi voi odată..."

Vom regăsi în piesele ulterioare un tip de personaj de aici - tânărul inadaptabil, atins de angst în malaxorul contingentului sufocant. Obsesia ratării, sensul neliniştit al zădărniciei, înmulţirea finală cu zero. "Nu contează unde mă aflu. Afară sau înăuntru. Sunt închis între pământ şi cer. Nu există ieşire." Un intens disconfort existenţial care iradiază presentimentul disoluţiei.

În Fund Dublu, o pasiune teatrală, sclipitoare piesă de idei pe tema raportului dintre artist şi putere, lume şi teatru, acest personaj e artistul hiperlucid, din familia tinerilor furioşi. Piesa, o ars poetica, îşi duce raţionamentele până la ultimele consecinţe cu o directeţe şi libertate care nu s-ar fi putut imagina în România lui 1984 (anul premierei). Însă artistul ştie că e o libertate controlată. "Îţi dau voie (spune omul puterii) să calci regulile pentru ca lumea să vadă că există reguli. Din asta te alegi poate şi tu cu puţină notorietate..." Ideile sunt puse în metafore scenice - balerina e imobilizată în feşe, ca un copil mic. Artistul e în cămaşă de forţă (mai strânsă ori mai lejeră): "Eu liber sunt înăuntru. Înlăuntrul a ceea ce am scris eu. Asta am sub control." Adversarul, puterea, îi spune artistului: "Protestezi că ţinem oamenii închişi, dar dacă le-am da drumul s-ar sufoca. Dacă i-am lăsa fără sedative, ei ar deveni un pericol pentru ei şi pentru alţii." Artistul are menirea de a trezi pe cei adormiţi, de a avertiza despre mersul spre catastrofă al lumii conduse orb şi iresponsabil. Dinamica simetriilor interne se asociază cu marca neliniştii existenţiale a celui captiv în contingent, în iţele manipulatoare ale puterii, în condiţia umană. Sub arcul voltaic al lucidităţii.

Suflete tatuate (1985) se petrece printre macedonenii din Statele Unite: ar putea la fel de bine să fie mai orice altă comunitate din Estul Europei. Identitatea rănită, incertă, de margine, suspendarea între lumi a emigrantului, neadaptabil până la urmă, care are tatuată pe piept harta "ţării" (una singură, desigur, cea natală). Ţara de origine a devenit ea însăşi o utopie, un teritoriu imaginar. Stereotipurile, iluziile care stârnesc râsu-plânsu, comportamente disfuncţionale apar în acest story teatral în care mulţi se recunosc. Este şi azi una dintre piesele cel mai frecvent puse în scenă ale autorului (în vara acestui an, de exemplu, participă la circuitul Orient Express, sub egida Convenţiei Teatrelor Europene). Ca o semnătură a pictorului în marginea pânzei, apare în piesă întrebarea nu totdeauna comodă despre raportul dintre experienţă şi reflexie la artist, despre latura voyeuristă a contemplaţiei celui ce scrie.


Maestrul şi studenţii

În 1986, Goran Stefanovski întemeiază studiile de creaţie dramatică la Universitatea din Skopje, pe care le conduce până în 1998. Printre discipolii săi se află Dejan Dukovski şi Zhanina Mircevska, dramaturgi cu o importantă carieră internaţională. Mai târziu avea să elaboreze la Stockholm The Little Book of Traps, un "instrument scenaristic", care chiar şi în forma sa concentrată, de manual, sugerează că autorul încearcă să antreneze la tinerii dramaturgi în devenire, dincolo de principiile tehnice, o anumită psihologie, o atitudine, o atenţie particulară, necesare artistului. Goran Stefanovski "este o asemenea legendă", găsim în Wikipedia, "încât studenţii au format o asociaţie care să-l onoreze." Stabilit în Anglia, predă actualmente la Universitatea Christ Church din Canterbury, unde are şi studenţi români.


Optimism impus şi nausée

În 1987, Gaura Neagră este o piesă puternică, bazată pe o structură care expandează prin module de simetrii imperfecte şi cuprinde un vast orizont semnificativ. Eros şi thanatos, orizont social, istoric, existenţial. O amară ironie dramatică subîntinde piesa. Cântecul simplu al protagonistului, cu care se deschide piesa, "...De departe vin, dragă fată/ Şi mâine iar voi pleca/ În ţări străine.../ Unde nu mă poţi vedea" pare un cântecel lejer de bărbat balcanic, dar acel departe, vom înţelege, este lumea de dincolo. Protagonistul poartă numele personajului dintr-o legendă populară, Silyan, personaj blestemat de părinţi să rătăcească fără odihnă prin mărăciniş pustiu, ca fiinţă duală. Blestem de părinţi, care este Căderea din Paradis, dezrădăcinarea, moartea. Care este şi blestemul destinului personajelor din piesele unui timp ceva mai târziu, foarte diferit: Sarajevo, Ex-Yu...

Protagonistul din Gaura neagră e prin excelenţă bărbatul tânăr neadaptat şi vulnerabil de care vorbeam, paralizat de nausée în faţa irelevanţei cotidianului, a morţii în viaţă. A morţii. Profesând un fel de Schadenfreude la propria adresă. Nu lipsesc din piesă momentele de umor. Într-o scenă totalmente ilară şi ambiguă, tatăl lui Silyan face fiului său propunerea (altfel în ton cu acele vremuri) să se liniştească devenind, ca şi el, donator de sânge! Latura metafizică a piesei coexistă cu ceea ce recunoaştem a fi culoarea timpului: cenuşiul de Kremlin, "mişcarea pe loc". Sarcasmul protagonistului, witz-ul lui negru, capriciul imaginaţiei intră în contradicţie cu optimismul impus şi cotidianul sedat socialist. Silyan îşi pierde sluja. În acest tip de portret intră şi incapacitatea cronică de a fi responsabil în familie (faţă de soţie, copii, părinţi). Relaţii la fel de disfuncţionale apar în jurul personajelor macho, cărora autorul le demontează precaritatea şi slăbiciunea de sub masca brutalităţii. De aici, enorma tensiune conţinută într-o serie de portrete feminine.

Goran Stefanovski modelează materia după un tipar net, cu însuşiri fractale, eficient în multiple planuri - dramatic, cognitiv. În rafinata ei simplitate structurală, piesa Gaura neagră suprapune repetitivitatea existenţială şi cea istorică şi ne aruncă în faţă un reflex al abisului iraţional al lumii. Caruselul istoriei ştanţează, orb, teritorii, destine, oameni: individul nu are libertatea de a alege, el suferă violenţa arbitrară a sistemelor succesive. Situaţia Balcanilor în timp lung. Sentiment sisific al fiinţei. Lumea piesei în final se prăbuşeşte.

Să ne aducem aminte că această tragicomedie apărea într-o epocă a optimismului impus, a fericirii obligatorii. Latura de "negritudine" în dramaturgia Iugoslaviei în acele decenii a fost analizată (din perspectiva literaturii dramatice macedonene a făcut-o teatrologul Jelena Luzina) şi a fost pusă în seama unui fatalism-pesimism balcanic şi a unui air-du-temps venind dinspre cultura dramatică occidentală. În această ordine de idei, ceea ce cred că se vede la autorul despre care vorbim, în piese precum Gaura neagră, sau Fund dublu, nu este atât pesimismul inerţial al celor care în istorie nu au avut parte să-şi hotărască destinul şi nici mimetismul unei mode pur şi simplu - cât atenţia intensă şi lucidă la detaliul de viaţă, priza la straturile de profunzime, o libertate a intuiţiei - prin care devine posibilă pentru artist captarea timpurie a semnalelor de risc, pe care măsura simţului comun nu le surprinde.

Dramaturg prolific, Goran Stefanovski continuă să aibă o premieră aproape an de an. Să descifreze - povestea marii întunecări. "Misterul-rock" Long Play (1988), o "piesă a nostalgiei", punea în ecuaţie artistică lumea contrastelor puternice, fantezia generaţiei care creştea pe ritmuri de Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Bob Dylan vs contextul realităţii înconjurătoare, care se deschidea mult mai lent. Umbrele Babilonului (1989) captează sensul unui suflu demonic, al zădărniciei şi ororii zilelor târzii ale Iugoslaviei. Cam în aceeaşi perioadă autorul a scris, printre altele, şi script-uri de operă rock.

Materia bogată de viaţă, plăcerea subiacentă a percepţiei auditive (voluptatea diversităţii cuvintelor) ori vizuale pe care o găseşti în dramaturgia aceasta te poate duce cu gândul la familia de artişti care par a fi dorit să reprezinte tot ce există (ca în gravura lui Rembrandt, să zicem. Regizorul Unkovski spunea recent: "Goran Stefanovski este un adevărat burete al oraşului Skopje. Dramaturgul care a fixat în cultura noastră destine şi situaţii emblematice."


Lamento la vreme de război

Urmează războiul. Împărţit între Macedonia şi Anglia (unde familia i s-a stabilit din cauza situaţiei create), Goran Stefanovski începe să scrie în limba engleză şi devine una dintre cele mai semnificative voci venind din teritoriul fostei Iugoslavii. De atunci, peste toţi aceşti ani de schimbări, opinia lui are greutate la multe evenimente de interes cultural-politic european. Eseistica pe care o dezvoltă, sclipitoare, are o justeţe, o temeinicie, o implicare directă şi acelaşi spirit provocator - pe care i le găsim şi în dramaturgie.

Piesa scrisă în 1993 despre oraşul care a stat sub asediu din 1992 până în 1996 - Sarajevo - este un vast lamento al autorului pentru oraşul cunoscut cu afecţiune şi de nerecunoscut acum sub "mia de grenade care cad zilnic" asupra lui. Locul cu amestecul lui de etnii şi umorul paradoxal, sibilinic, de tip oriental. Unde "viaţa este lentă şi moartea, iute". Ca într-un bocet tradiţional, există în acest Sarajevo vignete din viaţa dispărută peste noapte. "Vom supravieţui"? e întrebarea pusă la cald. Din punctul de traumă şi perplexitate, spiritul caută un punct de sprijin în poveşti atemporale, în momente arhetipale ale distrugerii din istoria omenirii, care devin o implicită promisiune că viaţa este posibilă şi după, aşa cum a mai fost. Producţia internaţională iniţială (Stockholm, Antwerp, Hamburg) face un amplu turneu european, urmată de alte producţii.

Bacchanalia, cu premiera Copenhaga în 1996, după Euripide (tragicul grec exilat în Macedonia antică, unde a şi murit), a fost scrisă tot pe vremea războiului din Bosnia - care a făcut peste 100,000 de victime şi aproape 2 milioane de refugiaţi. Piesa este încercarea autorului de a înţelege substanţa eşecului iugoslav. Oroarea dezmembrării, povestită în sângeroasa tragedie a lui Euripide, este rescrisă în actualitate. Recunoaştem marca lui Goran Stefanovski în neliniştitoarele simetrii structurale, ca o întrupare a fatumului. În culoarea vie şi paradoxală a actualităţii. Este aici şi interogaţia neliniştită a dramaturgului pentru Macedonia sa, care a reuşit să-şi menţină pacea peste acei ani tulburi. Dar unde, cum spune autorul într-o explicaţie la piesă, nu departe de capitală s-a găsit statueta antică a unei menade, privită drept o frumoasă emblemă - şi căreia puţini îi cunosc înţelesul.


Lumea nouă a Europei

Piesa într-un act Ex-Yu (1996) produsă în Marea Britanie, aparţine momentului post-traumatic. Personajele reprezintă poziţii ireductibil contrastante: victimă, făptaş, dezertor. Stratul controlat al unui simulacru de comunicare, simulând normalitatea, acoperă un subtext de extremă tensiune. Este vremea când încep să fie deschise gropi comune. Când se pun întrebările acute despre vinovăţie, nevinovăţie şi consecinţe. Un loc în piesă îl ocupă şi raportul refugiatului, emigrantului cu ambianţa occidentală unde a fost purtat de val. Temă de o actualitate mai acută ca oricând.

În colaborare cu Intercult, la Stockholm, el realizează scenariile a două producţii monumentale - având ca producător pe Chris Torch, renumit pentru contribuţia sa la mişcarea teatrală internaţională. Euralien (50 actori, 13 regizori), a fost creat pentru Stockholm - capitală culturală europeană (1998). Apoi Hotel Europa jucat, prezentat, publicat pe multe meridiane după turneul primei producţii, în 2000 (Viena, Bonn, Avignon, Stockholm, Bologna).

Hotel Europa este un scenariu de avangardă pentru spaţii neconvenţionale, care figurează un fel de hotel de gară: lumea de tranzit între Estul şi Vestul european. "Camerele hotelului" devin spaţiul unde se joacă diferitele scene (cu text dramatic, libret de dans, ori instalaţii). Spectatorii, împărţiţi în grupuri, vizitează respectivele încăperi într-o ordine aleatorie. La producţia din 2000 au participat 9 regizori (Viesturs Kariss, Oskaras Korsunovas, Dritero Kasapi, Piotr Cieplak, Ivan Popovski, Neyalko Delchev, coregraful Matjaz Faric) şi actori din ţări balcanice şi baltice. Pentru a sincroniza ansamblul, a fost nevoie de "o precizie militară". Zona creată e populată de indivizi marcaţi, cum spune autorul, de o traumă colectivă. Sunt marginalii acestei lumi, dezmoşteniţi şi profitorii, mafioţi şi nostalgici, decontextualizaţi, cu identitate dereglată şi o "sintaxă fracturată a memoriei" (Dubravka Ugresic). Unii s-au trezit aici venind poate de sub ruinele unor oraşe (Naum Panovski). Diversitatea vocilor prilejuieşte lui Goran Stefanovski un tur de forţă al stilurilor. Tipurile şi situaţiile sunt de o pregnanţă emblematică. Umorul în cheie est-europeană e nelipsit. "Europereta" oferă delicii kitsch. Auzim noua limbă de lemn a euro-birocraţiei. Călătorii Ulise şi Circe se droghează într-o cameră a mizerului hotel scandând în ritmuri homerice. În "Hotel Îngerii" replicile alunecă în memoria profundă a cuvintelor, în zona multidimensională şi vibratilă a subconştientului. Unii îşi oferă şi ne oferă plăcerea limbajului profan, rapid, ca un declic de armă. Din câteva trăsături se defineşte un caracter, o lume. Materie umană degradată, ajunsă la un fel de cap de linie, iradiază în acelaşi timp o mare vitalitate şi, de fapt, promisiunea unei noi geneze.

Un om ca oricare (piesa-imoralitate) din 2002 a fost inspirată autorului de cea mai cunoscută moralitate engleză, Everyman, a morality play, din secolul XV. Substanţa alegorică originală, dialogul omului cu moartea (creştinul preocupat de mântuirea sa), devine povestea personajelor-tip contemporane, supuse modei, trăind după reţetă. Moartea aici nu-şi mai are locul. Ea se numeşte Anastasia, vorbeşte cu accent străin, e o imigrantă. Un personaj bovaric, o nostalgică a epocii bizantine (momentul ei de glorie). Noul Everyman, fantezie ludică, dar nu întru totul, pune diagnosticul moralistului asupra lumii noastre: hedonism, egoism, vid interior. În clepsidra "jocului de-a vacanţa" rolurile se întorc, omul de azi, în căutare de viaţă şi tinereţe veşnice, ajunge imun la moarte, iar moartea, devenind ea penitentul, porneşte în marea călătorie. Moartea îşi exprimă neliniştea în stilul vechii alegorii, de un farmec naiv adaptat de autor: "Vai mie, pierită-s abia mă ţin pe picioare / Mădularele sub mine mi se îndoaie / ... Şi este scrisul meu întru totul ne-gata. / Cum procedez eu să cer iertare acum?" O referire la Rubliov, în piesă, pune o tuşă a metafizicului la ceea ce apare de mai multe ori în piesele lui Goran Stefanovski, direct sau indirect, ca portret al artistului.


Demolările de acasă

În 1996, Diavolul din Debarmaalo, piesă scrisă în macedoneană, este o farsă neagră, nostalgică, dedicată oraşului Skopje, unde cartiere vechi, cu atmosfera lor fermecătoare, case la curte şi bănci la stradă au fost distruse şi s-au construit blocuri; ai zice că e povestea Bucureştiului! Punctul de pornire al piesei este basmul medieval francez al bărbierului ucigaş, temă reluată în Vest şi foarte populară, în cheia umorului macabru (story-ul musicalul The Little Shop of Horrors, jucat acum câţiva ani la Casandra de studenţii de la UNATC, sub regia americanului Calvin McClinton). Ca într-o dorinţă subconştientă, de imaginar copilăresc, apare haiducul urban, bărbierul pedepsitor, care izbăveşte oraşul şi-i redă vechea frumuseţe. Materia nostalgică a piesei e traversată de linia translucidă dintre vizibil şi invizibil, vii şi morţi. Oraşul este evocat pe alocuri cu senzorialitatea copilului şi un sens de fericită atemporalitate: "O dimineaţă de vară.", îşi aminteşte protagonistul, pe când este ameninţat cu demolarea în interesul unui puternic corupt al zilei. "Eu merg pe bicicletă din Debarmaalo până la râu, să văd pescarii. În piaţa centrală caldarâmul luceşte ca aurul. Şi-mi zic, asta e lumea mea. Totul este cum trebuie să fie. Albia cotită a Vardarului, pământul cu miros de lut galben..." O doză substanţială din realitate a zilei, observată cu acuitatea cunoscută a autorului, este absorbită în ţesătura acestui basm scenic grav - mafie, handicap economic al tinerilor sau mai bătrânilor, corupţie, abuz, emigraţie. Pentru că publicul îşi ştie situaţia locală, s-a întâmplat iar ca momente văzute pe scenă să anticipeze realitatea (în privinţa mafiei, de data aceasta).

*
Aparţinând unei lumi apropiate nouă, demersul creator al lui Goran Stefanovski mi se pare interesant de observat nu numai pentru calităţile în sine, dar şi privind lucrurile din acest moment cultural.

Piesele dramaturgului macedonean se caracterizează prin miza înaltă - şi nu prudenţa temelor mici. Găsim la el o conştiinţa pasionată a meşteşugului şi stăpânirea mijloacelor, nu însăilarea comodă, care oricum ar "merge".

El are o atitudine dezinhibată faţă de propria moştenire culturală, inclusiv cea folclorică, la care se raportează cu distanţă ironică, dar şi cu afecţiune şi admiraţie - şi pe care o absoarbe în variate forme în desenul precumpănitor tragicomic al dramaturgiei sale. Goran Stefanovski este firesc racordat la valorile culturii occidentale înalte, la arhetipurile întemeietoare - ca şi la cultura de consum a zilei. El nu tratează aceste genuri de valori într-un mod disjunctiv, le pune laolaltă în piesele sale. Implantat în contingent, cu umorul acid şi o acuitate redutabilă a percepţiei, Stefanovski modelează o ambianţă deschisă, bună conducătoare de contraste cu efect comic, paradoxal ori vizionar. Umorul şi sarcasmul practic nu lipsesc din nici o scriere a lui: ceea ce nu exclude rezonanţa lirică şi metafizică.

Dramaturgul tinde să construiască structuri dramatice puternice, în unele din piese el pune în mişcare, cum spuneam, un tip de geometrii dinamice, de tip fractal. Sunt structuri care, în coerenţa lor, rămân deschise prin relativizarea punctelor de vedere, prin multiplicitatea faţetelor. Rigoarea raţională a structurilor are calitatea de a capta ambiguitatea condiţiei umane, lasă să se întrevadă, prin ochiurile plasei, sclipirea iraţionalului. Capacitatea şi viziunea unor structuri monumentale se asociază în creaţia autorului cu detaliul precis, senzorial, senzual, lucrat cu dedicaţie de orfevru bizantin.

Goran Stefanovski a adus acasă, absorbindu-le în propria estetică, marile referinţe culturale europene şi duce cu sine în lume culorile de acasă fără complexe, valorizând diferenţa. A fost dinamul principal al acestei înnoirii postmoderne în ţara sa. Creativitatea, energia electrizantă, spiritul lui provocator au avut forţa de a schimba peisajul cultural. Acestea fiind spuse, este de observat că dramaturgul se slujeşte flexibil de tehnicile post-moderne, atât cât îi sunt necesare - fără să-şi asocieze şi relativismul postmodern dizolvant al postmodernismului. După cum încărcătura de existenţialism din unele piese nu conduce la nihilism: fiindcă ceva important "continuă să aibă sens", cum spunea Camus chiar în timpul celui de-al doilea război mondial. Cu alte cuvinte, Goran Stefanovski utilizează mode şi metode, însă îşi urmează calea.

Destule voci declară desuetudinea mizei înalte în cultură şi invaliditatea oricărui meta-discurs, proclamând fragmentarea şi lipsa de perspectivă radicale. Au, acestea din urmă, valoarea lor evidentă în metabolismul cultural. Dar în republica artelor există mai multe feluri de valori.

În dramaturgia lui Goran Stefanovski, ţesătura ludică, relativizantă, sclipitoare acoperă intensa combustie a implicării, o esenţă gravă, o subiectivitate rănită. Este vocea cuiva care îşi asumă o misiune, vocea unui raisonneur care se exprimă cu mijloace teatrale. Nu dă răspunsuri, însă deschide ochii publicului. Misiunea celui ce scrie este conştiinţă trează, acordajul fin al antenelor la semnalele vieţii. Este veghea. Veghea artistului, asemenea vestalelor în jurul focului sacru. Şi e povestea - cum o spune Goran Stefanovski, în profesiunea lui de credinţă: "Poveştile sunt esenţa vieţii noastre, coloana vertebrală a identităţii. [...] Identitatea noastră e reprezentată de povestea despre cine suntem... Peisajul din jurul nostru se află într-o permanentă schimbare, astfel că povestea trebuie şi ea să se supună unui continuu proces de reajustare. Povestea e o hartă. Dacă ea nu corespunde terenului, noi ne vom rătăci ca într-o junglă.... Nici o cultură nu poate supravieţui fără o poveste adevărată, puternică şi autentică. Cultura însăşi ESTE această poveste."

Goran Stefanovski este o prezenţă activă în forumuri de politici culturale europene, membru al PEN Club International, al Parlamentului Cultural European, Ambasador cultural al ţării sale în Anglia.



 Toate articolele despre Portret Goran Stefanovski


2 comentarii

  • Goran
    gr4ysy [membru], 06.03.2009, 19:42

    Eu sunt una din acei romani, sunt studenta la Canterbury Christ Church University in UK si il am ca profesor pe Goran Stefanovski.

    Ma bucur ca si romanii sunt interesati de munca lui, este un om extraordinar, foarte creativ si un dascal deosebit.

    • RE: Goran
      Ioana Ieronim, 26.10.2010, 23:20

      Intre timp a aparut in Romania o antologie Goran Stefanovski - teatru si niste eseu, avand drept prefata o varianta a textului pe care l-ati comentat. Thanks indeed pentrud comentariu.
      Prezentarea la:

      http://www.teatrul-azi.ro/carti/dramaturgi-de-azi
      si click pe coperta

      Mult succes!!
      Ioana Ieronim

Resurse

 Alte articole de Ioana Ieronim


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer