Incident pe axa genurilor S.F., fantastic şi heroic-fantasy, sub-genul mitic (şi, printr-o generoasă extindere, al lumilor imaginare mai mult sau mai puţin viabile) a prezentat întotdeauna un interes aparte, ca domeniu în care se relevă cel mai puternic caracterul demiurgic al artistului în general, şi al cineastului în special - căci ce-ar putea fi mai dumnezeiesc decât să plăsmuieşti universuri întregi, cu legile şi... legendele lor?
Mitologiile "istorice" - pariurile pierdute
Straniu paradox... mama tuturor volumelor de poveşti din cultura europeană, mitologia greacă, a ratat aproape total întâlnirea cu cinematograful. Doar vreo trei titluri ar ieşi evidenţă: clasicul Jason and the Argonauts (Don Chaffey, 1963), modernul Clash of the Titans (Desmond Davis, 1981), şi contemporanul Troy (Wolfgang Petersen, 2004) - nesemnificative artistic, dar foarte populare ca spectacol (în parametrii unui comercialism decent).
Şi mai funest stau lucrurile în zona Vechiului Testament, abordat cu mai mult succes în cheie parodică (de către Mel Brooks, în săltăreţul său History of the World: Part I, 1981) decât în trenantul The Bible: In the Beginning (John Huston, 1966), sau grandilocvent-panoramicul The Ten Commandments (Cecil B. DeMille, 1956). Ce să mai vorbim despre miturile celtice, religiile asiatice sau legendele latino-americane, care n-au răzbătut pe ecran decât fie ca pretexte ale multor filmuleţe submediocre, fie ca elemente ale unor ploturi desfăşurate în lumea reală. O posibilă explicaţie ar fi aceea că, prin însăşi natura lor (datorată în primul rând vremurilor ancestrale când au luat fiinţă), aceste venerabile mituri au prea puţin în comun cu specificul structural, narativ, stilistic şi auctorial în genere al cinematografului - care fie luftează în contact cu ele, fie le evită instinctiv şi sănătos.
Din cartea cu poveşti nemuritoare
Nu e de mirare, aşadar, că lumile imaginare cele mai împlinite filmic se revendică din surse mai recente. Deşi ecranizarea lui Peter Jackson lasă mult de dorit, ieftinind poezia, explicitând vraja şi spulberând misterul, cel mai complex univers plăsmuit de pana scriitorului şi regăsit pe ecran e indiscutabil tolkienianul Lord of the Rings (se cuvine să menţionăm şi prima variantă, îndrăzneţ-şovăielnicul desen animat al lui Ralph Bakshi, 1978).
Îi urmează în pluton strâns The Chronicles of Narnia, ecranizate de numeroase ori, pe parcursul anilor, până la actualul serial al lui Andrew Adamson. Se relevă faptul că lumea lui C.S. Lewis, mai puţin ambiţioasă şi notorie, dar la fel de împlinită literar, predispune la o tratare mult mai echilibrată, în care spectacularul nu sufocă relaţiile de conţinut care dau coerenţă fanteziei.
Pe de altă parte, fantasticul a dus şi la dezvoltarea unor mituri mai înguste, dar nu mai puţin complexe, în siajul câte unui singur personaj sau concept. În secolul al XIX-lea îşi găseau coagularea numeroase culte şi mituri medievale asociate atât cu vampirismul energetic, cât şi cu diverse tradiţii etnografice. Cea mai realizată cristalizare a acestui tip de folclor rămâne, evident, povestea lui Dracula (calchiată gratuit şi fortuit - şi foarte forţat! - pe un suport istoric real), care a dat semnalul fecundei mitologii vampirice regăsite în atâtea alte filme (şi cărţi - în ordinea asta; vectorul energetic a fost cel cinematografic).
Fantastic PLUS ştiinţă = ... Speculative-Fiction
Era perioada de plin avânt a ascensiunii ştiinţifice (firesc, din moment ce tocmai se inventa o artă nouă - şi foarte tehnologică!), aşa că peste tărâmul miturilor şi al deschiderii spre alte şi alte lumi imaginare s-a întins rapid umbrela ficţiunii speculative - o sintagmă mult mai adecvată acronimului S.F. E foarte relevant că filmul a descoperit şi valorificat această şansă mai rapid decât literatura - Fritz Lang crea distopia futuristă din Metropolis (1927) într-o vreme când proza science-fiction încă nu ajunsese nici la pulpismele lui J.W. Campbell, iar lumea de-abia asimila cuvântul "robot" inventat de Capek cu şapte ani înainte. Crescând într-un sfert de veac cât alţii într-un mileniu, acelaşi ROBOT a prilejuit un întreg cult în sine, sintetizat în celebrul ciclu asimovian al roboţilor - pe care cineaştii l-au ocolit parcă de frică să nu tuşească (cel puţin până la deja uitatele Bicentennial Man - Chris Columbus, 1999 - şi I, Robot - Alex Proyas, 2004). Cea mai monumentală istorie fictivă plăsmuită de Asimov, asezonată cu o veritabilă mitologie a viitorului desfăşurată pe milenii, celebra Saga a Fundaţiei, încă nu şi-a găsit expresia pe ecran.
În schimb, şi-a găsit-o verişoara ei herbertiană - faimoasa Dune - şi încă de două ori, ambele, fără nici un chichirez. Ecranizarea din 1984 rămâne cel mai penibil chix dat vreodată de Lynch, câtă vreme serialul de televiziune al lui John Harrison (2000) e onest ilustrativ şi atât. Se-aude că pentru 2010 ni s-ar pune la cale o variantă nouă, în regia lui Peter Berg. Să vedem ce-o ieşi.
Puţine dintre alunecoasele viziuni ale lui Philip K. Dick au oferit un teren destul de solid pentru film, iar în paradigma noastră de azi se înscrie una singură - slavă Domnului, antologică: povestea androizilor care visează oi electrice, devenită Blade Runner (Ridley Scott, 1982), cu lumea sa populată de replicanţi şi cultura lor în curs de expansiune. Parţial, merită să pomenim şi colonia marţiană din excelentul Total Recall (Paul Verhoeven, 1990).
Apropo de Marte - nedreptăţit a rămas, în cinema, unul dintre cele mai consistente cicluri din zona lumilor integrale: The Martian Chronicles. Unele povestiri ale volumului au fost transpuse ieftin la televiziune - alături de alte proze ale fecundului Ray Bradbury, rămas în panteonul marii cinematografii numai prin paranoida distopie din Fahrenheit, 451 (François Truffaut, 1966).
Din peliculă te-ai născut, în peliculă te-i întoarce...
În sfârşit, cel mai însemnat aspect al fenomenului se găseşte în măsura în care cinematograful a început să-şi creeze propriile universuri şi mituri. Deşi inspirată din admirabilul roman al lui Pierre Boulle, celebra Planet of the Apes (Franklin J. Schaffner, 1967) a dobândit consistenţă abia pe ecran (imaginea primatelor călări pe plajă, cu puşti în mâini, a devenit un adevărat trademark - cel puţin până a distrus-o definitiv şi irecuperabil dobitocul de J. Lee Thompson). Nici clasicul Frankenstein, al lui Mary W. Shelley, n-ar fi atins o asemenea notorietate, fără răstălmăcirea seminală pe care i-au adus-o James Whale (1931) şi Boris Karloff - un personaj pierdut pe drum, din păcate, prin ieftinire, dar care mai ales în al doilea film al seriei vădise un imens potenţial de a-şi crea propria legendă. La fel s-au vărsat şi Alien-ii lui O'Bannon şi Shusett (plus Gieger - evident!), dar nu înainte ca, extrapolând în jurul personajelor şi navelor lor, Ridley Scott (1979), James Cameron (1986) şi David Fincher (1992), să sugereze unul dintre cele mai insolite modele planetare, biologice şi sociale. Asemenea şi fraţii învrăjbiţi, ai lu' Predator (John McTiernan, 1987 - şi va urma...), o formulă schiţată similar, cu ambiţii mai modeste. Sau telurica mitologie a zombiilor, demarată cu geniala joacă a lui Romero din 1968: Night of the Living Dead - şi, de asemenea, degenerată în consumerism cinematografic tălâmb (că, deh, ne-apucă uneori şi zombii hămesite devenim cu toţii: producători, realizatori şi spectatori deopotrivă).
Primul sfârşit, un nou început...
Pe final (1999) şi început (2003) de mileniu, am avut bucuria de a savura amplul şi profundul univers virtual şi imaginar (la puterea a doua) din Matrix-ul fraţilor Wachowski - în sfârşit, un S.F. autentic şi de conţinut, printre atâtea neghiobii comerciale (deşi episoadele II şi III au coborât dezamăgitor ştacheta), reuşind performanţa de a construi două lumi integrale într-una singură, şi de a le plasa într-un conflict ireductibil.
Iar în 2006, Guillermo del Toro a plăsmuit una dintre cele mai complexe, în simplitatea ei, lumi fantasmagorice, izvorâtă din închipuirile unei fetiţe traumatizate. Spiriduşii şi zânişoarele insectile din El laberinto del fauno, împreună cu toate celelalte făpturi fabuloase din jur, într-un decor expresiv şi inspirat, vor rămâne printre paginile de antologie ale fanteziei cinematografice - deloc surprinzător, din moment ce del Toro este din fire un fantast - ajungând la meditativul ...fauno după douăzeci de ani de filme horror (tangente ba cu thriller-ul, ba cu S.F.-ul, ba cu fantasticul). Cel mai recent, Hellboy (2004), se petrece în lumea reală şi nu încearcă sub nici o formă abordarea miticului, aşa că nu pe direcţia asta avem a ne pregăti sacii pentru Hellboy II: The Golden Army. Mult mai semnificativ (şi mai... on-topic!) este proiectul lui del Toro de a ecraniza, în format de diptic, Hobbit-ul lui Tolkien (în 2011 şi 2012). Şi cum autorul pare să vădească mai multă doxă decât nebunaticul de Jackson, nu putem decât să ne întrebăm: ar fi posibil ca, până la urmă, pe mitologia şi universul imaginar al Inelului să scrie... Guillermo del Toro?
8 septembrie, 2008, h. 03:30-05:11
Bucureşti, România