Prăfuit, zaharisit, poncif, banal, trenant - The Wrestler

Ce-i maneaua pe lângă muzică, e circul violent numit catch, sau wrestling, apropo de sport. O făcătură kitsch, care imită grosier sporturile combative (box, greco-romane, lupte libere, etc.), supralicitând brutalitatea şi spectacolul vulgar în dauna spiritului sportiv şi de competiţie, spre deliciile unor adunături isterizate de sub-spectatori grobieni. Evident, din punct de vedere sociologic, patologic şi scatologic (figurativ vorbind), ar fi interesant să explorăm cinematografic aceste bas-fonds ale societăţii - cu condiţia să avem cu cine; şi cu ce.

Problema - marea, grava, serioasa, insolvabila şi iremediabila problemă - porneşte de la text. Robert D. Siegel, fost redactor şef al ziarului satiric The Onion, n-a avut ce face şi, ce şi-a zis el? "Hai să scriem noi un scenariu!" Zis şi făcut: au scris ei un scenariu - uitând domniile lor (adică a lui Robert, al lui Siegel şi-ale lui D.) că treaba asta şi cu scenaristica este două chestii foarte grele. Ce-i drept, s-a mai jucat el de-a filmangiul, scribulind taman simultan The Onion Movie - şi, mai recent, Big Fan (unde, ce să vezi, mai făcurăm şi regia, că aşa suntem noi, veleitari!). E limpede că Robertului D. tare i-a mai plăcut filmele la viaţa lui - căci în The Wrestler recunoaştem un almagam (vorba lui Costache Ciubotaru) de Rocky I-X, The Champ, Supravieţuitorul şi muuulte alte filme, plus o doză sănătoasă din Poveste de cartier (căci, dacă-s manele, bâlci să fie!). Băiatul habar n-are să construiască o poveste - în schimb originalitate, ioc. De la cap la coadă, ne târâie o peltea c-un wrestler (sau «catcheur», vorba neamţului) care, voilà de vezi, fosta-i lele ăl mai tare din parcare acu' dooj de ani, da' şase, că viaţa nu iartă, şi-acum i-a venit vremea să dea socoteală: se mai cafteşte pe arene de două parale, locuieşte-ntr-o rulotă (sau în maşină, când iar n-are cu ce plăti chiria), nevasta i s-a pierdut în ceaţă, fi-sa-l detestă c-a lăsat-o cu ochii-n soare de când era mică şi pân-s-a făcut mare (ba nici chiar când e ziua ei nu mai ştie - nu c-ar fi ştiut vreodată!), şi-acuma, na-ţi-o frântă, îşi plânge singur de milă că nu mai are pe nimeni! Adică, ce să-ţi povestesc! Cu mâna lui şi-a făcut lucrul manual, da' ejaculează metafore adââânci, cum că ia la el ce-a ajuns, "o bucată ce carne stricată care nu merită să fie aşa de singur(ă)" - închei citatul. Ba meriţi, tăticu'! Meriţi cu vârf şi-ndesat! E clar?

Staţi, c-avem o problemă. Aia cu spoilerele. Probitatea profesională îmi dictează să nu vă povestesc filmul, ca să nu vă stric plăcerea vizionării - las' să v-o strice Siegel şi Aronofski, că ei iau şi bani pentru asta. Aşa că, dacă vreţi să vă luaţi de cineva c-a băgat spoilere, aveţi la dispoziţie sute şi mii de cineaşti din ultimul secol şi ceva: totul e previzibil aici, tot mormanul de clişee prăfuite şi banalităţi zaharisite, după ce vezi primul sfert din film, poţi să ieşi la ăia care-aşteaptă să intre de la opt şi să li-l povesteşti pân-la sfârşit, cadru cu cadru, şi cu dialoguri cu tot!

Ca şi cum dezastrul ăsta n-ar fi fost de ajuns, compunerea lui Siegel a încăput pe mâna lui Darren Aronofsky, care-n urmă cu aproape zece ani ştia să facă filme, da' i-a trecut, şi de la cineclubistica The Fountain a intrat aşa, plenar, în zodia bulibăşelii. În primul şi-n primul rând, tot ce-am taxat mai sus apropo de script, omul nu atenuează, nu corijează, nu nivelează - ci amplifică. Concepţia vizuală e leşinată, inexpresivă şi hiper-repetitivă - mereu aceleaşi locuri comune de încadratură, unghiulaţie şi mişcări de aparat, fără nici o justificare (la loc de cinste stând cadrele cu protagonistul văzut din spate, urmărit de operator, cum merge - că-mi şi şoptea Collins, în sală: "Dac-ar fi făcut tot afişul numai dintr-un colaj de poze cu ceafa lui Mickey Rourke, se scoteau de numa'!"). În admirabilul Requiem for a Dream, ca şi în regretabilul The Fountain, Aronofsky măcar avea stil şi compunea nişte spectacole vizuale de-ţi luau ochii - aici, compune doar nişte platitudini de-ţi ia minţile de plictiseală. Te-ai aştepta să se joace niţel cu aparatul, când se troznesc ăia-n ring - lulu: cele trei secvencioare de lupte sunt filmate mai mortăcinos ca-n Ringul Nicolaescului. Ai expecta să aprofundeze scenele din culise, cu pregătirile tactice şi relaţiile dintre caftangii - ciuciu: sunt convenţionale şi expediate. Ai crede că măcar trragedia drrramatică a errrrroului o s-o valorifice cât de cât - vax: se-nvârteşte-n jurul cozii, până ne ia pe noi cu ameţeli.

Evident, de-aici porneşte şi cel mai trist rateu al întregului proiect - penibila "revenire" a lui Mickey Rourke, cu un iz vârtos de Michael Jackson, care şi el a revenit alaltăieri ca să aibă de unde se retrage. Nu e un secret pentru nimeni că popularul star american nu mai era de-o bună bucată de vreme nici zgubiliticul soldat Reese de-acum treizeci de ani, din 1941-ul lui Spielberg, nici tulburătorul Harry din parkerianul Angel Heart din 1987 - în mare parte, din cauza propriilor lui fasoane care i-au creat reputaţia de "actor dificil" (din nou povestea cu "lucrul manual", care-l înrudeşte măcar aparent cu al său Randy "The Ram" Robinson). Dar daţi-mi voie să mă îndoiesc de deplinătatea facultăţilor mintale ale producătorilor (din nou Aronofsky, plus Scott Franklin şi Jennifer Roth), dacă şi-au propus să-l reşapeze cu un asemenea rol de papier mâché - sau poate or fi avut ceva cu el, mai ştii...? Randy nu e doar o hibridă copie la indigo după Balboa înciocălat cu Billy the Champ - mai e şi liniar, superficial, schematic şi stereotip. În plus, nici măcar în ring nu-i interesant - ce făceau alde Hulk Hogan şi alţi loseri în regie proprie, la televizor, acu' zece-cinspce ani, era şi mai spectaculos, şi mai cu personalitate. Mickey al nostru, bietul, se face că face - drept pentru care, Aronofsky îi trânteşte şi cireaşa pe tort, supralicitând melodramatic, cu istericale (ca atunci când i se taie de babele ramolite din alimentara şi face ca toţi dracii) şi bâzâieli (că dacă nu lăsa lacrima să pice, nu ne prindeam c-are naturelu' simţitor).

Şi ca să facă din baclava... ăsta, sarailie... of, să facă din şerbet bici, prietenii lor care la nevoie se cunoaşte l-au mai propus şi la Oscar! Zis-a Mickey, la ziar: "Cu filmul The Wrestler, Darren Aronofsky îmi oferă cu adevărat o a doua şansă. De data asta, nu vreau s-o ratez. Vreau să le arăt acestor ticăloşi că sunt încă bun! Şi vă spun: voi câştiga un Oscar!"

Şi l-a câştigat.
Sean Penn

6 martie, 2009, h. 16:00-16:53
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.