(Încă o) scrisoare din străinătate - Festivalul de scurt-metraj Clermont-Ferrand, 2009

Dragă Luiza,

Ce tare că ne-am întîlnit la Clermont-Ferrand!

E drept, tu veneai "de după colţ", de la Lyon şi n-ai stat decît două zile, dar erai prima dată la "Cannes-ul scurtmetrajului", în "oraşul lui Pascal şi al uzinelor Michelin" (fraza asta o folosesc de 12 ani de cînd "fac" Clermont-ul, e ca un tic) aşa că m-am bucurat să-ţi arăt parte din el, parcul, "palatul" festivalului (casa de cultură adică...) şi în general.

Deci Clermontul e cum ai văzut: seamănă cu Braşovul, că are şi vîrful ăla de-i zice Puy-de-Dôme (mereu înzăpezit!), are şi-o catedrală care-i ca Biserica Neagră, o piaţă centrală (ce-i drept, mai mare ca aia din Braşov), uzinele Michelin (vezi "Tractorul"), plus străduţele alea înguste cu graffiti care există şi în "oraşul de la poalele Tîmpei" (asta n-am scos-o eu!), mai puţin graffiti-urile. (M-ai pozat lîngă o ciupercă toxică, oare ce-ai vrut să spui?)

Sala de presă de la piscină există deja de anul trecut, tu ai crezut că "la piscină" e o metaforă, dar nu e - recunoaşte că e o chestie să te duci să scrii şi să ţi se aburească ochelarii. Şi te-ai pozat şi la "trombinoscop", care e o tradiţie a locului, uite, Magda Mihăilescu (pe care ai cunoscut-o) merge de 19 ani la Clermont şi nu şi-a făcut niciodată... E mişto că poza se pune la "panou" şi te vede toată lumea (toţi se opresc să caşte ochii la poze!) şi pe urmă ştiu de unde să te ia. (Eu te-am luat tot de-acolo, că ai plecat şi era păcat să las poza, cine ştie ce Mr. Smith ar fi furat-o şi din ce motive?)

Deci prin prezenta doresc să te informez că, după ce ai plecat, eu am văzut următoarele (nu pun aici decît scurt-metrajele care merită):

1. din programul "Labo" (53 de filme) cel mai mult mi-a plăcut Tierra y pan (mexican, 8 minute), filmat în cîteva planuri fixe - viaţa, naşterea şi moartea pe un cîmp uitat de lume, cu o cocioabă în stînga în care stau înghesuiţi membrii unei familii sărace-lipite şi un cîine în dreapta, legat de lanţ, care latră nici el nu mai ştie de ce; tot "şcoală minimalistă", tot "mizerabilism", dar povestea aia poveristă avea în ea atîta poezie şi atîta disperare că am luat-o cu mine ca pe o poză de pe un panou al tragismului cotidian din lumea largă... (Bun, aici mai era şi Coagulate, de 6 minute, al unui român care trăieşte în Franţa din cîte-am înţeles - Mihai Grecu: interesant, experimental, părea mai mult o videoinstalaţie dar era atît de bine lucrat (imagine, montaj, tot) că mă gîndesc că ar merita văzut şi la noi; şi un canadian, Next Floor (12 minute), care era foarte tare - aşa, o combinaţie de Marea crăpelniţă cu Terry Gilliam - în care nişte meseni mari-burjui, îmbrăcaţi ca de operă, coboară treptat pe scara evoluţiei pe măsură ce înfulecă fineţurile gastronomice pe care un personal stilat, cu mănuşi albe, li le pun în faţa ochilor... mă rog, "coboară" e un fel de-a spune, de fapt cad, zbang, cu podea cu tot, moment în care, invariabil, maître d'-ul respectiv apasă pe un buton şi tot personalul aleargă un etaj mai jos pentru a-i servi în continuare... Mi s-a părut o distopie ecologistă foarte eficientă; şi Danse macabre, tot canadian (8 minute), dar pe ăsta am impresia că l-ai apucat - cu acea balerină care moare şi ultimul ei "dans", spălată-îmbălsămată-şi-aranjată, la morgă, este pe "Casta diva" a Mariei Callas?... Mi s-a făcut pielea de găină ca să-ţi spun drept, "conceptul" era extrem de îndrăzneţ şi, ei da, macabru, dar exista o poezie şi acolo şi o graţie gravă şi o ultimă durere, aşa, care m-au bîntuit mult timp după aia...; şi o animaţie australiană cam lungă (25 minute), Chainsaw, dar făcută brici (sau fierăstrău, ca titlul) în care apăreau Ava Gardner şi Frank Sinatra şi o scenă de sex cum n-am mai văzut în nicio animaţie, ţi-e clar că n-or să-l nominalizeze la Oscar; şi un scurt francez, Stress (7 minute), mă şi mir că l-au selectat pentru că era cu o bandă de racaille, băieţi de băieţi violenţi "dintre blocuri" (HLM-uri, la ei) cu origini amestecate (eufemism) care distrug, înjură, scuipă şi caftesc rău de tot tot ce-ntîlnesc în cale - un fel de videoclip pe-o muzică de te doare capu' - iar la sfîrşit îi dau una-n cap chiar celui care-i filmează şi camera (Beta) cade-ntr-o rînă aşa, ca-n finalul de la Starea lucrurilor al lui Wenders... brrr!)

2. din programul "Comédies musicales" (21 de filme) mi-au plăcut 3: americanul Pretty Dead Girl (22 minute), cu un - n-o să crezi! - tînăr lucrător la morgă (nu ştiu cum le zice că "infirmier" nu poţi să-i zici) care mai e şi necrofil (deci omu' lucrează unde trebuie) şi care dansează (vezi mai sus) şi face tot felul de chestii cu moartele drăguţe (vezi titlul) care-i trec prin mînă... Fata de la recepţie se îndrăgosteşte de el, dar îşi dă seama că n-are nicio şansă aşa că se sinucide ca să se poate "combina" cu el! E aşa, un fel de Romeo şi Julieta (să ne scuze Shakespeare) combinat cu The Loved One (romanul lui Evelyn Waugh) la care rîzi copios dacă te lasă sensibilitatea (pe mine m-a lăsat) şi cu cîteva numere, de le zice "muzical-coregrafice", foarte bune; apoi suedezul Hjärtslag (asta înseamnă Bătăi de inimă, 15 minute) care se petrece într-un spital, cu un tînăr cool care aterizează pe acoperişul spitalului dintr-un elicopter, ochelari de soare à la Top Gun şi tot tacîmul, trece important pe coridoarele spitalului cu o valiză metalică în mînă şi ajunge în sala de operaţie, moment în care ne dăm seama că în valiză era o inimă care urma să fie grefată pe o pacientă, moment în care (a doua lovitură de teatru) apar o tanti cam nazistă şi doi poliţişti care au ordinul de a împiedica operaţia pentru că pacienta e musulmană, deci trebuie expulzată, moment în care (a treia lovitură) pacienta se trezeşte din anestezie şi-şi cere drepturile, doctorul şi asistentele fac grevă spontană, nazista este oprită (se consolează la fel de spontan cu poliţiştii) şi totul se termină cu bine pentru oricine... Îţi poţi imagina toate astea pe muzică, cu numere cîntate?? Eh, aşa e şi filmul...; şi, în fine, irezistibilul West Bank Story (american, 21 minute) despre "relaţiile israeliano-palestiniene" din west bank, cu evreii care au un "Kosher King" şi arabii care au un "Humus Hut", iar la mijloc - şi iar ca-n Romeo şi Julieta - un soldat israelian care se îndrăgosteşte de o palestiniancă... Deci filmul ăsta chiar nu poate fi povestit, trebuie văzut - e o cascadă de poante (vizuale şi verbale) de zici că e You Don't Mess with the Zohan scris de Woody Allen! Plus nişte cîntece pe care le fredonezi la plecare - am văzut cetăţeni din public care-au ieşit din sală într-un picior şi în culmea fericirii...!

3. în fine, din programul "Internaţional" (76 de filme), pe lîngă cele pe care le-ai văzut şi tu şi care ne-au plăcut la amîndoi ("porno"-ul cu păpuşi, argentinianul The Blindness of the Woods, şi negru-realistul cu pedofili, polonezul Luksus - astea două au fost şi premiate, de altfel), merita să mai vezi: Wallace and Gromit: A Matter of Loaf and Death (ce să mai zici... o capodoperă!), australianul The Ground Beneath (premiat; nouă ne-a plăcut, ţii minte, şi neozeelandezul Betty Banned Sweets), germanul Arbeit für Alle (începe ca un documentar, juri că e documentar, dar pe la jumătate devine un horror cu zombies şi, la final, o critică la adresa... sistemului de pensii!!) şi, în fine, cel mai drăguţ documentar pe care l-am văzut vreodată - irlandezul The Herd (doar 4 minuţele!), despre o căprioară care s-a aciuat lîngă casa oamenilor din film, sărind sprinţară prin bătătură şi sugînd la ţîţa vacilor din gospodărie... A-do-rabil!

Acestea fiind spuse (şi spaţiul alocat depăşit cu aplomb), nu-ţi mai spun decît:
La anul, tot acolo!
Bizu,
alş