Invadată de apele răzvrătite ale mării care se răsfrîng din ecranele ce o înconjoară, scena Teatrului Mic ne-a făcut la acest început de an o bucurie reprezentînd Furtuna în viziunea profund inovatoare a Cătălinei Buzoianu. Spectacolul aspiră să fie un memento pentru istoria acestei instituţii, fiind dedicat de regizoare unor străluciţi şi iubiţi artişti de azi şi de odinioară, precum Valeria Seciu şi Gina Patrichi, ca şi vremurilor de glorie ale teatrului, cînd aici se dospeau adevăruri la care şi ea a contribuit. Dar este, în acelaşi timp, prin alegerea făcută, o reverenţă la adresa teatrului însuşi şi a puterii magice pe care o poartă în vîrful baghetei sale fermecate Prospero, simbol al regizorului par excellence, cu care ne place să-i identificăm pe artiştii care ştiu să ne farmece cu arta lor. Cătălina Buzoianu face parte din această categorie.
Cu bine cunoscuta-i înclinaţie spre exegeze scenice originale, regizoarea purcede, ca de obicei, la o repunere în chestiune a temelor din Furtuna (retradusă cu talent de Ioana Ieronim), circumscrise unei geografii şi istorii interpretate personal. Am fi deci în Mediterana, ne spune Cătălina Buzoianu, între Italia şi Tunis, spaţiu familiar şi drag regizoarei, iar insula lui Prospero ar putea fi identificată cu neliniştitul Stromboli, vulcanul activ din locul astfel numit. Timpul se dilată şi el, de la Antichitatea lui Ariel la Renaşterea lui Prospero şi Evul Mediu căruia-i aparţin vrăjitoarea Sicorax şi primitivul Caliban. Dar şi vremurile de azi sunt evocate de spectacol într-un mod cît se poate de polemic, cîtă vreme Prospero are apucături despotice, clădindu-şi fericirea în insulă pe munca silnică a unor aborigeni. (Îi vedem pe aceşti condamnaţi într-o secvenţă acuzatoare spre sfîrşitul părţii întîi a spectacolului, imagini de lagăr bine plasate pentru a pleca în pauză cu gîndul la ele.)
Eram obişnuiţi să vedem în regele uzurpat, ca şi în alte piese ale lui Shakespeare, autorul unei utopii a libertăţii pe care o elogiază şi Jack Melancolicul din Cum vă place. Tradiţional, insula lui Prospero a fost văzută ca o rezervaţie, un Eden, unde binele şi frumosul, dar şi cartea care înnobilează se simt protejate. Ideea că Prospero ar putea fi un tiran care-l pune pe Ariel în lanţuri, aţîţînd de la înălţimea unui balcon patimile dezlănţuite ale naufragiaţilor, ne face deodată atenţi la adresa mesajului dublu al piesei. Eroul shakespearian e, care va să zică, mai puţin un idealist romantic şi mai curînd o natură duală pe care viaţa îl provoacă după caz. Aspiraţia pozitivă o întreţine aducerea în spectacol a fantomei soţiei moarte, pe care Valeria Seciu, cu fiorul ei inconfundabil, o transformă în spirit tutelar, iar patimile pămînteşti i le dă Mihai Dinvale, care sugerează dezinvolt o anume infatuare pe care i-o inspiră puterea. (Mai puţin în momentul despărţirii de Ariel, cînd actorul se înmoaie emoţionant sub povara unei înţelegeri ceva mai adînci.)
Nici cuplul zburdalnic, Ferdinand - Miranda, nu mai e atît de senin, simţind parcă ameninţarea unor necunoscute, deşi Irina Rădulescu şi Filip Ristovski ar prefera parcă varianta idilică a poveştii lor de dragoste. Tulburarea apelor astfel iscată de amintirea unui timp vinovat adînceşte în metafizică piesa şi dă mai mare relevanţă jocului ascuns al unei realităţi devenită înşelătoare (realitatea spectacolului). De aici, ideea imaginilor evanescente din oglinzile basculante, construite de Dragoş Buhagiar pe laturile scenei, sau utilizarea trapelor prin care se iţeşte ameninţător capul ciufulit al lui Caliban (cunoscutul scenograf e inventiv şi precis ca întotdeauna).
Multă ambiguitate şi mister în această Furtună a anului 2009, în care regizoarea a pus multe dintre îndoielile pe care le-a acumulat cu privire la teatru şi viaţă şi din care s-au născut mereu vii întrebările creatorului. Nici Prospero nu putea fi altfel. În ciuda pozei sale de conducător absolut sau a siguranţei din ţinuta suitei regale, scena e bîntuită de spirite, iar proiecţiile video ale lui Tom Brînduş au efect de lanternă magică. Element de echilibru, Ariel îşi păstrează luciditatea şi, dacă ar fi să privim Furtuna ca pe un spectacol provocat de Prospero spre demonstraţie, cum însuşi textul ne sugerează, Ariel ar juca nu doar rolul servitorului fidel, ci şi pe acela al judecătorului imparţial. Rodica Negrea e, de aceea, exactă în atitudinile sale, chiar şi atunci cînd de sub coiful napoleonian îi cade rebelă o meşă pentru a-i sublinia figura răvăşită.
Reflectînd la condiţia teatrului, Cătălina Buzoianu nu putea să-şi ia un aliat mai de nădejde decît această piesă emblematică despre magia şi adevărurile acestuia, ca şi despre efemeritatea lui (celebra referire la visele care se destramă). În bogata ei operă, această Furtună e plămădită nu doar din nostalgii, ci şi din realitatea unui crez pe care, spre cinstea regizoarei, l-a exprimat cu consecvenţă. El se află acum rostit o dată în plus, ca un elogiu al vieţii în libertate, dar şi al libertăţii artei de a-i schimba cursul.