Oblivion şi Réné la One World, 2009

Oblivion (Heddy Honigmann, Olanda, 2008) / Cinema Eforie, 21 martie 2009, ora 16:30 şi
Réné (Helena Trestikova, Republica Cehă, 2008) / Eurocinema Tinerimea Română, 20 martie 2009, ora 19 şi 21 martie 2009, ora 15

Do You have any good memories?
No.
Any bad memories?
Neither.
Any dreams?
No. I don't dream.

E un fragment din conversaţia purtată de Heddy Honigmann cu un copil - lustragiu pe străzile Limei. Când vorbeşte public, Honigmann insistă asupra distincţiei dintre "interviu" şi "conversaţie" în documentar - o distincţie crucială pentru regimul comunicării în Oblivion, o cronică elegiacă a actelor de supravieţuire cotidiană în Lima.

Ca şi genurile cinematografice, festivalurile de film creează ceea ce studiile de film numesc "structuri de aşteptare" (structures of expectation). Un festival de film dedicat drepturilor omului tinde să devină un soi de hangar întunecat al neputinţelor umanităţii, colectând de-a valma trecut traumatic, prezent devastator, viitor incert sau inexistent. În relaţie cu imaginarul convenţional human rights, Oblivion e un film aproape nepotrivit prin blândeţe. Secvenţa de început - în care un barman pregăteşte un pisco sour şi comentează că istoria e "un fel de cocktail prost amestecat" - dă tema şi tonul filmului: curgerea istoriei mici, trăită de perdanţii societăţii, cei pentru care Istoria mare curge invariabil la televizor, de cele mai multe ori sub forma unor figuri (mereu noi dar invariabil asemenea) de politicieni dezamăgitori, ipostaziaţi de Honigmann în momentul crucial al depunerii jurământului. "Zâmbetul e esenţial în profesia noastră", spune un chelner la un moment dat, şi asta funcţionează ca un soi de mise en abîme al poeticii regizorale a lui Honigmann: filmele ei sunt, fundamental, proiecte melancolice care ating discret, dar semnificativ, graniţa dintre destinul individual şi cel colectiv, refuzând brutalitatea discursului explicit angajat.

Deloc întâmplător, în Oblivion, toţi subiecţii lui Honigmann lucrează în industria serviciilor: barmani, chelneri, croitori, lustragii, copii saltimbanci încremeniţi lângă semafoare, dansând pe doi bani în intervalul dintre roşu şi verde. E o miză mai mare în spatele deciziei de a se fixa asupra "serviciilor": preşedinţii înşişi, prinşi în momentul în care încheie contractul cu propria naţie, intră şi ei "în serviciul" acesteia, iar regizoarea - aşa cum mărturisea pe scenă la Dok Leipzig - se consideră ea însăşi un soi de angajat simbolic al subiecţilor ei şi al umanităţii at large. Pe traseul "servicii" - cinema, melancolia socială a lui Oblivion devine reflecţie politică şi deontologică.

Există o zonă în care Oblivion se întâlneşte cu Réné al Helenei Trestikova (regizoare cu care Honigmann a împărţit premiile la Dok Leipzig în 2008): sistematic, ambele îşi plasează personajele pe fundalul istoriei politice - în versiunile livrate de mass-media. Frânturile de istorie naţională livrate televizual sunt o prezenţă constantă în ambele filme: la Trestikova, televizorul e ancora unui prizonier la lumea de afară; la Honigmann, o metaforă a politicului, un memento al contractului preşedintelui cu poporul.

Ambele proiecte au la bază o inserţie de durată în textura lumii descrise, însă proiectul Trestikovei e un documentar de tip "longitudinal", a cărui substanţă e dată tocmai de durata angajamentului regizoarei în documentarea vieţii lui Réné Plesil. Orice documentar de calitate tinde să devină un proiect comun de durată, însă în cazul Trestikovei avem a face cu peste douăzeci de ani de implicare on / off în viaţa aceluiaşi individ: corespondenţă, vizite la închisoare, ajutor financiar şi, dinspre partea cealaltă, combinaţii incerte de recunoştinţă, brutalitate, vulnerabilitate. Kim Longinotto vorbea undeva despre obiceiul de a-şi plasa camera la distanţa "de la care poţi fi lovit" - o memorabilă tactică de auto-vulnerabilizare. Pe parcursul celor douăzeci de ani, distanţa la care se plasează Trestikova în relaţie cu subiectul ei recalcitrant o va face adesea vulnerabilă: va fi păcălită, jefuită, şi, deloc în ultimul rând, chestionată de Réné: "Dragă Helena, zilele astea m-am tot gândit la relaţia regizor-subiect. Mă întreb uneori dacă ai luat în considerare efectul pe care acţiunile tale îl au asupra vieţii celor care iţi devin subiecţi. Sigur, eşti o profesionistă, aşa că povestea asta ţi se pare ceva natural: plăteşti şi, la schimb, oamenii îţi vând fragmente din vieţile lor". Gradual, cronica unui destin marginal auto-manufacturat devine o problematizare a actului documentar, a deontologiei profesionale, a clauzelor "contractului" regizor / subiect.

"Orice film creativ aspiră la condiţia poeziei", scrie Howard Suber in The Power of Film; iar atunci când reuşeşte, criticii îi ataşează invariabil epitetul elegant. Două filme elegante, aşadar, descrise de un regim al privirii feminine. Mi-a rămas in minte titlul unui articol mai vechi despre Honigmann: "Heddy Honigmann is good for you". La fel Trestikova. (La fel Longinotto, dar asta v-a spus deja altcineva)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.