Despre faptul că sînt suspectată de o formă accentuată a depresiei (morbide) am mai pomenit înăuntrul acestei rubrici. Între timp, suspiciunea s-a transformat, pentru unii, în convingere profundă, argumentată de hibele şi tarele (ori slabele) pe care le tot descopăr eu, pasămite, pe scena românească - aş, "descopăr", nu, dom'le, inventez. Căci, mi se spune, cînd o mişcare teatrală se poate lăuda cu atîţia regizori extraordinari (şi aici preopinentul citează repede zece nume, dintre care trei aparţin unor artişti retraşi de cîţiva ani, iar patru, unora care produc, în medie, un spectacol la două stagiuni) şi cu atîţia actori excepţionali (aici urmează o înşiruire scurtă şi, imediat, o pauză ce se umple cu "Mda, Dumnezeu să-l ierte!" şi "Chiar, X de ce nu mai joacă?"), cînd prin toate oraşele României plouă cu festivaluri şi ninge cu premii, cînd criticii nu mai prididesc elogiind în dreapta şi ridicînd osanale în stînga, cum dracu' se face că numai tu vezi lucrurile în negru? Înseamnă că problema e la tine.
De fapt, nu numai eu văd lucrurile aşa şi nici eu nu văd lucrurile numai aşa, dar moda zilei privilegiază generalizările şi ţîfna defensivă. Realitatea este, desigur, ceva mai nuanţată şi lucruri bune există destule în teatrul românesc (sau, ca să nu dezmint ipoteza depresivă, încă există); lucruri bune şi mai ales, cum zicea un clişeu postrevoluţionar astăzi abandonat, oameni de bine. Un astfel de om este, de exemplu, Răzvan Mazilu. (Ce dacă e dansator şi coregraf? Lucrează şi în teatru, aşadar ni-l adjudecăm!) Răzvan Mazilu are, dincolo de talentul uriaş şi carisma înnăscută, o neobişnuită disponibilitate de a (se) dărui celor din jur - prin arta sa, în primul rînd, dar şi prin acţiuni şi activităţi social-caritabile, precum spectacolele-unicat pe care le-a iniţiat şi le organizează, de două sau trei primăveri încoace, la Opera Naţională din Bucureşti şi a căror "reţetă" este donată liceelor de coregrafie din România.
Anul trecut, beneficiar a fost liceul bucureştean "Floria Capsali"; anul acesta, banii strînşi au luat drumul Iaşului, spre Liceul "Octav Băncilă". Asigurîndu-şi colaborarea benevolă - la noi, unde voluntariatul echivalează cu prostia sau bizareria! - a unor artişti autohtoni şi străini de mărimea întîi, Mazilu realizează un spectacol de remarcabilă ţinută culturală şi, mai mult, de inestimabilă calitate umană. În 2009, printre invitaţii lui s-au aflat Gigi Căciuleanu, Alexander Bălănescu, Marius Urzică şi mica sa trupă de dans sportiv (ori sport dansant? e greu de clasificat performanţa gimnastică, acrobatică şi coregrafică pe care o oferă fostul campion şi colegele sale), precum şi formidabila Monique Schnyder; alături de Marcel Iureş (citind, pe bandă, fragmente din jurnalul lui Vaslav Nijinski) şi Mihaela Rădulescu, pe post de prezentatoare şi co-regizoare, aceştia au încălzit sala arhiplină a Operei pînă la temperatura empatiei incandescente faţă de eforturile tinerilor balerini filmaţi în nesfîrşite ore de antrenament şi repetiţii.
Oameni de bine sînt, de (alt) exemplu, actorul Silviu Geamănu şi soţia sa, pianista Emanuela Geamănu, care realizează, pentru a doua stagiune la rînd, în sala mică a Ateneului Român, un spectacol subintitulat "de muzică contemporană şi proză absurdă" şi intitulat, de astă dată, Cum am zăpăcit un anturaj; muzica le aparţine unor compozitori precum Dmitri Şostakovici, Olivier Messiaen sau Dan Dediu, iar proza, lui Daniil Harms. Acum, cînd nenumăraţi dintre colegii lor îşi risipesc talentul şi (re)numele în combinaţii pseudoartistice suspecte ori de-a binelea ruşinoase, sub pretextul lipsei de bani, cei doi artişti - nu chiar miliardari, din cîte ştiu... - propun auditoriului o oră de bucurie spirituală pură, de amuzament şi de îngîndurare. În desăvîrşită simplitate, modestie şi dragoste. Şi respect faţă de ei înşişi. Şi faţă de ceilalţi.
Un om de bine - nevăzut de "publicul larg", dar căruia publicul larg îi datorează, fără să ştie, foarte multe - este şi teatrologul Tamara Susoi, secretar literar la Teatrul Odeon. Secretarul literar e acea persoană bună la toate care citeşte piese, îi furnizează directorului sugestii pentru repertoriu, îl asistă pe regizor la repetiţii şi îl ajută la "documentarea" spectacolului, îi asigură pe actorii din distribuţie că sînt geniali (dar că nu pot figura, toţi, în fruntea afişului, precizare ce-i atrage ura lor veşnică - pînă la următorul spectacol), îi primeşte pe critici, în seara premierei, cu zîmbete şi programe de sală (întocmite, fireşte, tot de el), are grijă să-i "întreţină" pe aceiaşi la agapa de după, deşi de-abia se mai ţine pe picioare după ce a stat, în foaier, cu teancul de caiete în braţe şi cu nasul guturăit în curent ş.a.m.d. (Pentru unii directori, e şi persoana din cauza căreia teatrul nu merge bine şi cronicarii scriu de rău.) Tamara Susoi este, la Odeon, toate acestea (minus paranteza dinainte, pentru că Odeonul merge cum trebuie), cu o eficienţă şi un profesionalism impecabile. În plus, cu perfectă discreţie.
Am înşirat mai sus - alese nu tocmai la întîmplare - exemple de oameni datorită cărora aerul scenei româneşti e mai uşor respirabil. Oameni muncind sub reflectoare sau în penumbra birourilor. Vedete sau cvasinecunoscuţi. Oricît de diferiţi, ei au în comun, din punctul meu de vedere, o calitate rară: capacitatea de a te face ca, în prezenţa lor, să te simţi bine. Sînt, adică, un fel de leac pentru depresie.