Observator Cultural / martie 2009
În urmă cu 148 de ani, cu puţin înainte de Legea secularizării averilor mănăstireşti, arheologul Alexandru Odobescu pleda pentru strîngerea obiectelor de cult într-un muzeu, "unde să le fie asigurată o conservare mai bună decît pe la mănăstiri"; datorită eforturilor acestui vizionar, a fost fondat Muzeul Naţional de Antichităţi, una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul românesc. Despărţirea Statului de Biserică şi crearea muzeelor sînt două aspecte fundamentale ale modernităţii europene; orice ţară civilizată se recomandă printr-o guvernare liberă de ingerinţa clericală şi prin cultura sa, depozitată şi vehiculată (în parte) prin intermediul instituţiilor muzeale. În România, la aproape un veac şi jumătate de la demersurile energice ale lui Alexandru Odobescu, într-un răstimp nu tocmai abundent în vizionari şi nici munificent în privinţa culturii, asistăm neputincioşi la regres: Biserica Ortodoxă este din ce în ce mai activă, iar supravieţuirea patrimoniului devine incertă (fără ca între aceste două realităţi să existe, în general, o legătură nemijlocită).

O hotărîre de guvern publicată în 10 martie 2009, în Monitorul Oficial (dar datată 25 februarie 2009), pune în vedere Muzeului Naţional de Artă al României să transfere administraţiei prezidenţiale, în termen de 30 de zile, odoarele provenind de la biserica fostei mănăstiri Cotroceni. Aproape 150 de obiecte de cult - icoane, broderii, orfevrărie, mobilier liturgic etc. - de o inestimabilă valoare urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi aşezate în biserică. Gravitatea acestei decizii guvernamentale este multiplă. Aplicarea ei ar crea un precedent primejdios pentru eventuale solicitări similare (altfel spus, este începutul sfîrşitului colecţiei muzeale), ar provoca închiderea Galeriei de Artă Medievală pe o perioadă nedeterminată (într-un context în care criza economică nu va permite, probabil, alocarea unor fonduri suplimentare în segmentul culturii), dar, mai ales, ar pecetlui soarta obiectelor de patrimoniu: odată scoase din mediul stabilizat şi controlat în care se află acum, ele se vor degrada iremediabil.

Chiar dacă ar fi reconstituită milimetric (ceea ce nu e cazul!), în privinţa microclimatului - temperatură, umezeală, luminozitate -, biserica de la Cotroceni nu se poate substitui unui muzeu. Indiferent de calitatea materialelor de construcţie şi a execuţiei, variaţiile de temperatură vor fi fatale unor obiecte fragile din lemn. De altfel, aceasta a fost şi concluzia comisiei convocate de MNAR, în componenţa căreia au intrat cei mai buni restauratori (Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Pia Stinghie) şi specialişti în artă veche românească (Corina Popa, Constanţa Costea, Ioana Iancovescu, Anca Lăzărescu etc.) de care dispunem actualmente, convocată post factum, pe 9 martie 2009, cînd deja hotărîrea de guvern fusese luată, chiar dacă nu şi publicată.

Iată cîteva dintre problemele ridicate cu acel prilej, cu referire mai ales la iconostasul de lemn aurit: dacă se pune problema mutării lor, obiectele ar trebui să fie monitorizate vreme de cel puţin un an (Dan Mohanu); este posibil ca microclimatul din interiorul bisericii să fie incompatibil cu obiectele aduse la un anumit stadiu de conservare (opinie generală); odată demontat şi supus unor condiţii de transport necontrolate, iconostasul va fi grav afectat, el fiind oricum o piesă fixă, nedestinată manevrării (Pia Stinghie).

De altfel, istoria acestui patrimoniu este deja încărcată: el a fost adus la muzeu în august 1977 spre a fi salvat, întrucît biserica suferise grave avarii la zidăria portantă; în devălmăşia evenimentelor din 1989, iconostasul şi o parte dintre icoane au fost împuşcate, o atare tragedie făcînd necesare laborioase intervenţii de restaurare. Însumate, aceste traume fizice, evacuări forţate sau restaurări repetate au slăbit deja suficient de mult piesele de lemn pentru a mai suporta încă o intervenţie abruptă. Insuficient cunoscut este, apoi, metabolismul unui obiect de o asemenea vechime: restaurarea sa nu face decît să-i redea integritatea istorică (evidenţiind intervenţii succesive sau chiar lăsînd, acolo unde e cazul, anumite lacune vizibile), în timp ce efortul major constă în conservarea şi în monitorizarea sa atentă. A scoate un iconostas din muzeu pentru a-l instala într-o biserică de beton echivalează cu decuplarea unui bolnav de la perfuzia ce-l face încă să trăiască. Moartea simbolică a unui obiect de cult transformat în piesă de muzeu nu este anulată printr-o operaţiune inversă. Dimpotrivă, aceasta aduce cu sine moartea fizică a obiectului respectiv.

Sub aparenţa unei reparaţii istorice se ascunde, de fapt, o falsă problemă. Refacerea lăcaşului de cult ridicat de Şerban Cantacuzino este, e adevărat, un fapt de memorie. Însă chiar replicat în cel mai mic detaliu, noul edificiu nu are cum să fie altceva decît o copie, un simulacru de monument istoric. De ce nu ar fi atunci înzestrat cu un tezaur care, la rîndul său, să fie un simulacru al celui original? Sînt convins că se poate executa o replică fidelă a catapetesmei, că icoanele pictate de Constantinos pot fi înlocuite de altele copiate în detaliu. Dispunem de numeroase exemple de opere de artă înlocuite de "mulaje", extrase din situl originar şi depuse în spaţiul sigur al muzeului: statuia ecvestră a lui Marc Aureliu se află în Muzeul Capitolin, unele vitralii de la Sainte-Chapelle sînt expuse în Muzeul Cluny, iar o parte dintre statuile ce ornamentau catedrala din Reims sînt plasate în Palais du Tau. În România, împotriva evidenţei, a logicii şi a argumentaţiei specialiştilor, se procedează invers, ca şi cum nu am avea deja un patrimoniu schilodit şi încă în suferinţă.

Decizia Guvernului, bizară prin precipitare şi discreţie, nu a fost reflectată în spaţiul opiniei publice pe măsura gravităţii ei. Slabele ecouri vehiculate de cîteva gazete autohtone, unele cu titluri de tabloid ("Boc sparge Muzeul Naţional ca să aurească biserica lui Zeus"), atrag atenţia asupra actului legislativ în sine şi a problemelor administrative, şi mai puţin asupra sensului, dar mai cu seamă în privinţa consecinţelor. Unele voci se vor grăbi poate să salute iniţiativa Guvernului; vor zice că e drept ca odoarele bisericii să se întoarcă de unde au plecat, că e bine că nu ne-am pierdut credinţa încă şi că cinstim lăcaşurile de cult, că, iată, putem repara ororile patrimoniale comise în "epoca de aur". Raţiunea somnolentă a acestor voci nu va voi să afle subtilităţi legate de conservare şi de microclimat. Iar somnul raţiunii - uităm sistematic - naşte monştri.

În joc este, de data aceasta, în chip paradoxal împotriva ortodoxist-naţionaliştilor, chiar un fragment din fiinţa naţională. Dacă organizăm (grabnic, pe furiş) sacrificarea unor piese de patrimoniu pentru obscure interese politice, dacă privim detaşaţi - grăbiţi să ne întoarcem la meschinele scandaluri cotidiene - la destrămarea unei colecţii muzeale, dacă nu protestăm în faţa acestei sinistre farse, înseamnă atunci că am ajuns pe marginea abisului: nimic nu mai contează cu adevărat, nonvaloarea ia locul valorii, relativizarea este absolută.

Pentru o parte dintre conaţionalii mei, care trăiesc în perimetrul superstiţiei şi al iconiţei de talcioc agăţate de parbriz, bisericoşi, dar ignari şi, din păcate, justiţiari, mîndri de a fi români - pe scurt, electoratul rămas liber al celor două partide naţionalist-extremiste evacuate de pe scena politică -, mutarea odoarelor în biserica proaspăt reclădită va reprezenta, probabil, îndreptarea unei nedreptăţi (niciodată comise!), un gest fondator, poate chiar un fel de palladium ridicat împotriva crizei economice. Tind să cred că actualul preşedinte, care şi-a descoperit evlavia necruţătoare pe final de mandat, caută să atragă tocmai voturile acestui segment de populaţie. Nu m-ar mira să fie aşa, la fel cum nu (mai) găsesc nefirească, din păcate, solicitudinea grăbită, soldăţească, a actualului premier. De la aceşti distinşi domni, fără îndoială prea ocupaţi să conducă ţara pentru a mai afla cum arată un muzeu pe dinăuntru, recunosc că mă aştept la orice.

Mă mîhneşte profund însă gracilitatea discretă, nonşalanţa inconştientă, ignoranţa suverană cu care prea-crudul ministru al Culturii consimte la această tragică barbarie. Admit cu naivitate că, aşa cum îl vedeam de la distanţă, am perceput doar verbul elegant, distincţia, gustul cultivat şi educaţia îngrijită. Nu şi mlădierea coloanei vertebrale. Nu cunosc dedesubturile politice ale numirii sale în actualul guvern, deşi înclin să cred că ea a fost, pentru a mă folosi chiar de propria sa terminologie, o "pleaşcă". Dar este realmente trist să vezi cum tocmai cel aflat la cîrma Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (sic!), purtător de nume bizantin, sacrifică, pe altarul disciplinei de partid, odoarele unei biserici ctitorite în urmă cu mai bine de trei veacuri de un voievod de familie bizantină.

Notă: Autorul acestui text este referent la Departamentul "Educaţie" din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României şi cunoaşte situaţia din interior. Opiniile exprimate aici în calitate de istoric de artă, din proprie iniţiativă, reprezintă o poziţie personală, dictată strict de conştiinţa profesională.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus