1.
În lipsa Memoriei, totul este Trecut.
Şi totuşi, nu este un paradox: observ acest fenomen tot mai des - nici măcar cu coada ochiului, cum se zice, ci ziua-n amiaza mare a ziarelor, televiziunilor şi conversaţiilor. I-aş spune - fenomenului - "neoclasic" (neapărat "neo" şi neapărat între ghilimele!).
Despre ce este vorba? Despre o întoarcere la clasicism în plin postmodernism. Nici o problemă, postmodernitatea permite acest lucru (este destul de încăpătoare, ăsta e "job description"-ul ei), numai că - totuşi - ideea de a te "întoarce" la ceva presupune - logic - o cunoaştere a lucrului la care te întorci. Altfel spus, pentru ca "neolasicismul" să fie viabil (din punct de vedere teoretic & practic), e nevoie ca acel "neo" să însemne chiar asta: o reluare, o recuperare, o revizitare - din perspectiva prezentului - a ceea ce a fost "clasic" la vremea sa. Şi mi se pare evident că acest lucru nu se poate petrece decît cu condiţia - obligatorie - să existe Memorie. Memorie scrisă, orală sau cinematografică.
Să luăm un exemplu recent. Un film precum Invaziile barbare a cunoscut un anumit succes printre anumiţi cinefili. Recunosc că lucrul m-a contrariat: "sonata de toamnă" a lui Denys Arcand este departe de a fi o capodoperă (cum au fost, la vremea lor, filmele lui Bergman), ba - chiar - nu se ridică nici măcar la nivelul filmelor precedente ale regizorului canadian - Le declin de l'empire americain (1986) şi Jesus de Montreal (1988). Este un film care distilează o anume emoţie - dar acea emoţie este literară şi, să zic aşa, "situaţională": un profesor cu un trecut aventuros (politic & erotic), înconjurat afectiv de fiul său (de la distanţă, prin internet, şi de cealaltă fiică), de prietenii & amantele sale, îşi încheie socotelile cu lumea în vederea Marii Călătorii... Arcand reuşeşte să nu cadă în capcana patetismului grandilocvent (Borges spunea undeva că Moartea îi face pe oameni grandilocvenţi şi patetici), pe care-l pulverizează în umor & ireverenţă (bancuri, calambururi decoltate, etc.), se menţine binişor pe linia pe plutire a bunelor sentimente, ba chiar încearcă provocarea cu degetul (moartea personajului este, de fapt, o eutanasiere) - dar se îneacă, pînă la urmă, într-un demonstrativism plat. Nu există nimic - nici o scenă, nici un gest - care să mute filmul în altceva, să-l ridice peste condiţia lui - onorabilă - de ilustrare convenţională a unui "caz terminal". (Cum scriam într-o altă cronică, are ceva de telefilm pe un canal cultural.)
S-ar putea replica (de pildă) că ăsta e şi pariul filmului - să vorbească despre Moarte fără emfază filozofică -, numai că filozofia nu e neapărat "emfatică", după cum o demonstrează chiar acest film (invocarea - prin mizanscena finală - a "ironistului" subversiv Socrate este un indiciu). S-ar mai putea aduce ca argument faptul că, în fond, cel care moare nu este un "mare geniu", un filozof planetar cu o concepţie măreaţă despre Om, ci un mărunt profesor universitar, cu o carieră mediocră şi o rutină existenţială uşor peste normă - numai că, în acest caz, filmul ar fi trebuit să facă eforturi suplimentare în a ne arăta ce în această dramă individuală merita punerea ei pe peliculă... De fapt (lucru care trebuie spus şi repetat, tocmai pentru că nu a fost remarcat), pentru a înţelege acest personaj (Remy) şi drama lui actuală, spectatorul trebuie să se întoarcă la acel Remy din filmul de-acum 18 ani: Declinul imperiului american. Cele două filme sînt copertele aceleiaşi cărţi: în prima parte (cea mai bună), Remy este un juisor impenitent & impertinent, în a doua, un om obosit ajuns la capătul vieţii & iluziilor sale. Filmul lui Arcand este "neoclasic" - un "neoclasic" curat şi cuminte, fără strălucire. Cei care l-au prizat se împart în două categorii: amatorii - ocazionali - de cinema, care nu iubesc cinematograful în sine, ci doar poveştile pe care le spune, şi cinefilii recenţi, tineri care n-au văzut anterioarele filme ale lui Arcand şi care-l "descoperă", acum, cu o inocenţă vetustă. Vom vedea cum.
2.
Spuneam - vă mai amintiţi? - că succesul (printre anumiţi cinefili) al Invaziilor barbare este întrucîtva contrariant; să fi devenit o "modă" să fii neoclasic?
De fapt, filmul canadianului Denys Arcand se înscrie într-o succesiune de pelicule neoclasice: înaintea lui au fost Pianista lui Haneke şi Pianistul lui Polanski, Amen al lui Costa-Gavras şi L'adversaire lui Nicole Garcia - pentru a le aminti doar pe cele mai recente.
Concomitent cu Invaziile... a intrat pe ecrane şi Mystic River (Misterele fluviului) al lui Clint Eastwood. Există, deci, un "trend"; în plus, filmele sînt (toate) onorabile şi, în general, povestesc lucruri grave - drame (individuale sau colective). Am putea să ne gîndim dacă nu există cumva un soi de "pavlovianism" al formei - un fel de: "Pentru
Revenind la Invaziile... lui Arcand, mai trebuie amintit un lucru (deloc paradoxal, pînă la urmă): în proporţie covîrşitoare, criticii mai "maturi" (de "o anumită vîrstă", să zicem) au budat filmul canadian. Ei par să nu fi cedat şantajului poveştii, deşi ar fi avut toate motivele să o facă - în fond, Invaziile barbare este "despre" oameni trecuţi de jumătatea vieţii, "despre" Moarte şi "despre" (in)capacitatea Experienţei de a o privi cu seninătate în ochi ("nobleţea" cu care se desparte Remy de Viaţă este, să recunoaştem, o simplă poză). Problema pe care o pune un film ca acesta este următoarea: cît este emoţie cinematografică şi cît, emoţie "la cinema"? Cunosc (şi o divulg, fără a divulga numele!) întîmplarea că un mare regizor de teatru a plîns la acest film - a plîns din rărunchi, devastat de emoţie. Ce trebuie ştiut: tatăl lui murise de cancer... În acest caz, este evident că emoţia nu va fi fost decît un "produs derivat" al coincidenţei dintre întîmplarea din film şi întîmplarea din realitate. Aceste coincidenţe fac imposibilă, adeseori, judecarea la rece a unor filme. Neoclasicismul funcţionează asemenea unui revelator - transparent - al propensiunii publicului pentru un anumit gen de subiecte. Altfel spus, dacă devine "trend", este pentru că publicul se regăseşte în acele filme şi pentru că filmele acelea au fost cu un pas înainte în revelarea gustului public. Este un fenomen de societate mai mult decît un fapt estetic. Cu siguranţă, neoclasicismul are zile bune în faţa lui; dar Cinematograful, blocat în această perspectivă, nu face decît să privească înapoi...
În lipsa Memoriei, totul este Trecut.