Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin 2009

Jurnal de Zoo-Berlinală feat. Anamaria Marinca - Berlin, 2009


Alex. Leo Şerban

Elle, aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sîmbătă. Ajung în fine la Berlin cu trenul de Paris, dar Berlinala a-nceput de joi... Prima surpriză (neplăcută) o am chiar în tren; întreb conductorul, Trenul ăsta nu opreşte la Zoo? (aşa se cheamă gara) Ah, nu, zice el într-o engleză de conductor german de tren. Păi, zic, anul trecut a oprit... La care el, cu o satisfacţie nazistă în ochi: Anul trecut, da, anul ăsta, nu! Wilkommen, ce să mai zic.

Chestia e că Zoo era gara ideală - luam metroul, mergeam patru staţii şi mă dădeam jos chiar vizavi de hotel (Mercure). Aşa că sînt nevoit să iau un taxi din Hauptbahnhof (gara centrală). Surpriză (plăcută, de astă dată): taxiul o ia printr-un tunel şi, în 10 minute, am ajuns la hotel.





Fac un duş şi o pornesc spre Palast-ul din Marlene Dietrich Platz să mă acreditez.

Trebuie să plătiţi 50 euro, îmi zice fătuca de la acreditări. Nu trebuie, zic eu, sînt guest. Aha, zice ea. (Toţi vor să-ţi ia bani, totul e să nu-i laşi.) Apoi mă-ntîlnesc cu Iulia Blaga şi Mihai Chirilov, care-mi fac rezumatul bîrfelor.

Primul film pe care-l văd e Storm, al germanului Hans-Christian Schmid (cel care făcuse, acum cîţiva ani, tulburătorul Requiem). În distribuţie: Kerry Fox şi Anamaria Marinca. Filmul e povestea unei procuroare a tribunalului de la Haga, chitită se demonstreze vinovăţia unui comandant sîrb în Bosnia dar al cărei principal martor se sinucide. Procuroarea reuşeşte să o convingă pe sora acestuia, care trăieşte în Germania, să depună mărturie. Joc de nume: pe procuroare (Fox) o cheamă Hannah, pe cealaltă femeie (Anamaria) o cheamă Arendt; deci Hannah Arendt. Nu pare întîmplător. Filmul este puternic deşi, la un moment dat, devine uşor convenţional - ca un film de televiziune. Anamaria foarte convingătoare, jucînd în trei limbi: engleza cu procuroarea, germana cu soţul şi copilul, dar şi bosniaca.

Ratez conferinţa de presă. Deci o ratez pe Anamaria. Şi nu mai ştiu ce ratez, pentru că trebuie să recuperez somnul: în tren am dormit destul de prost.


Duminică. Cine ne-o fi pedepsit?! După catastrofa Mammoth a suedezului Lukas Moodysson (care făcuse, hăt odată, minunatul Together), de la care ies fără niciun regret lăsîndu-i pe Gael García Bernal & Michelle Williams în el, următorul film (Rage al britanicei Sally Potter) e şi mai şi... Mă canonesc să stau pînă la sfîrşit pentru că e despre modă, pentru că e cu Jude Law în travesti (adevărul e că arată bestial - adică arată, ca să vă faceţi o idee, mai bine ca femeie decît ca bărbat!) şi pentru că vreau să văd pînă unde merge obrăznicia acestei cucoane cu mutră de tovarăşă (Potter). Merge departe. Potter (şi ea autoare, odinioară, a unui frumos, deşi supraevaluat, Orlando - cu Tilda Swinton, preşedinta juriului berlinez) vrea să denunţe "vanitatea" modei şi a oamenilor care o fac. Pe un fundal care-şi schimbă culorile ca să se asorteze cu ţoalele celor care vorbesc se perindă cîteva figuri emblematice ale acestei meserii - un creator caricaturizat după Galliano (actorul ei fetiş, Simon Abkarian), un fotograf (Steve Buscemi), o cronicară (Judi Dench), un top-model care se dă rusoaică (Law) etc. Şi vorbesc, şi vorbesc, şi vorbesc... Potter s-a lăudat că a făcut filmul cel mai ieftin pentru vremuri de criză; într-adevăr, este ieftin: n-are decît o idee, şi aia răsuflată. Cred că este cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată (direct proporţional cu pretenţiile lui, fireşte), Filth & Wisdom al Madonnei - văzut anul trecut la Berlinală - este Pulp Fiction pe lîngă ăsta. (Apropo: cum de nu e şi Madonna în film?) În rugăciunile oricărui cronicar de film ar trebui să figureze: Doamne, apără-ne de mizeriile cu "mesaj", că de alea fără ne apărăm şi singuri...


Luni. De dimineaţă, vreme superbă. Hotărăsc să iau o pauză de la vizionări ca să "vizionez" oraşul (ştiu eu ce ştiu: vremea bună, în februarie la Berlin, e mai rară decît un film bun în selecţia Berlinalei) şi să revin doar la filmul de după-masă (The Private Lives of Pippa Lee de Rebecca Miller, cu Robin Wright Penn). Cînd mă-ntîlnesc cu Iulia în sală ne mirăm ce puţină lume e... Fată, să vezi că ai noştri (duzina de critici români acreditaţi anul ăsta) s-au dus la The Countess! (E filmul de şi cu Julie Delpy, în care joacă şi Anamaria.) În program era trecută doar conferinţa de presă, deci sigur se vede înainte. OK, îi zic, dacă nu ne place Pippa, plecăm! Dar Pippa ne place: Wright Penn (care o joacă) e una din actriţele alea rare pe care-ţi doreşti să le vezi mai des, iar filmul e chiar bun: original, ciudăţel, nostim. Pippa e un personaj formidabil - o scenă doar: Pippa, pe marginea ferestrei, fumînd; întră fie-sa, Mamă, te-ai reapucat de fumat!? Termin îndată, zice Pippa; ia de pe perete o farfurie de decor şi stinge ţigara în ea. După care comentează, mai mult pentru ea: I think I'm having a quiet nervous breakdown. Genial.


Marţi. Dimineaţă la Chéri, ecranizare după romanul lui Colette cu Michelle Pfeiffer - care nu "o" joacă pe Chéri (care e un "el"), ci pe amanta lui mai în vîrstă (dar Michelle nu pare să aibă vreo vîrstă!). Poate fi tema acestei ediţii: femei mai coapte, bărbaţi (mult) mai tineri... Filmul lui Frears (care a refăcut echipă cu Christopher Hampton, scenaristul Legăturilor primejdioase şi, deci, cu Pfeiffer) e o melodramă graţioasă şi spirituală, deci ai voie să 1. rîzi la replici şi 2. boceşti la final. Seara e petrecerea românească (în est, într-un fel de casă de cultură comunistă) unde mă văd, în fine, cu Anamaria. Dar nu stau mult: locul se numeşte "Roter salon" (roşu înţeleg, dar de ce salon?), pe perete e un portret al lui Lenin şi eu am un program de somn (culcat la 23.30 cel mai tîrziu!). Aşa că-i ratez pe Zdob & Zdup (parcă aşa se scriu?), care-ncep să cînte abia după ora 1 şi după care, oricum, nu mă dau în vînt. Dar stabilesc cu Anamaria să ne ducem la premiera de gală a lui An Englishman in New York, a doua zi - deci.


Miercuri. Premiera e la Zoo Palast - unde, spre ruşinea mea, nu mai fusesem. Avem locuri pe rîndul din spatele echipei. Anamaria îmi spune: Uite cine e, nu pot să le zic numele că înţeleg... Deci pe acelaşi rînd cu noi, cu căciulile trase adînc pe ochi (incognito, u see) sînt Keira Knightley şi "Chéri" (care poartă prietenosul nume de Rupert Friend). Filmul e un omagiu flamboaiant (ca şi personajul) adus lui Quentin Crisp, care-a murit la 91 de ani după o viaţă dedicată ultrajului. Crisp a fost cel mai "out" homosexual britanic, stabilit - după 80 de ani - la NY, unde s-a simţit ca peştişorul de aur într-o apă mov-lavandă. Sting i-a dedicat o piesă (o ştiţi: se cheamă ca şi filmul), iar Sally Potter a avut - măcar o dată - inspiraţie: l-a invitat să fie regina Elisabeta I în Orlando... John Hurt îl joacă (magnific!, dar cînd nu joacă J.H. magnific?) pentru a doua oară - prima oară fusese în Naked Civil Servant din 1975 -, iar Cynthia Nixon (Miranda din Sex and the City) apare în chip de Penny Arcade, o performeră care l-a luat pe Q.C. în showul său. La finalul filmului, aplauze nesfîrşite. Crisp spusese odată (unul din nenumăratele sale aforisme) că "viaţa e o chestie funny în drum spre mormînt"; important e să ai aplauze, îmi permit să-l continui... Anamaria mă prezintă lui Hurt. Îi spun: Ar fi fost nostim să o luaţi chiar pe Tilda Swinton în fragmentul din Orlando (în film este reconstituită o scenă din filmul lui Potter). Hurt rîde cu poftă. Ne luăm la revedere şi ieşim în noaptea berlineză. Cum am aparatul foto la mine, îi zic Anamariei: Hai să ne pozăm cu afişul! Tocmai cînd ne gîndeam cum să facem, o nemţoaică se apropie de Anamaria şi o roagă să-i dea un autograf. Apoi îi spune că jacheta de lînă pe care o poartă în Storm seamănă cu cea din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile... Păi, e aceeaşi şi e a mea!, îi confirmă Anamaria.

Doamna ne face pozele (una de rezervă), iar ne luăm la revedere şi iar o luăm prin noaptea berlineză, căutînd un restaurant. Găsim unul italienesc, simpatic, numai că eu o şterg mai repede (trebuie să ajung în celălalt capăt al oraşului, vizavi de "Roter salon", să văd ultimul film al veteranului Manoel de Oliveira - care a împlinit 100 de ani în decembrie trecut!) aşa că o las pe Anamaria cu care stabilesc, oricum, să mă văd.


Joi, la vizionarea de dimineaţă cu La teta asustada / The Milk of Sorrow, filmul peruancei Claudia Llosa (nepoata lui Mario Vargas...). Care ne place, amîndurora, enorm! (Se pare că şi juriului, pentru că avea să primească Ursul de aur.) Ce nu-mi place este că nu mai am spaţiu, aşa că mă opresc aici: Anamaria pleacă oricum la Londra (ne luăm la revedere la Oscar - cafeneaua unde ne-am tot întîlnit), eu rămîn încă două zile, dar nu se mai întîmplă nimic memorabil.

Ah, ba da: anul ăsta, Berlinala avea - pe afiş - logo-ul "Berliiiiiiiiiinale". Cred că "i"-urile alea erau, de fapt, nişte semne de exclamaţie întoarse... Deci "Memorab!!!!!!!l"!




















 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2009

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Cîte filme poţi vedea într-o Berlinală? (fără să clachezi...) - Berlin, 2009, Alex. Leo Şerban, Mihai Chirilov
 Berlinale-ale-ale - Berlin 2009, Andrei Creţulescu, cu o intervenţie pe mess de Mihai Chirilov
 Berlinale 2009 - Jurnal de Alin Allein, Alin Ludu Dumbravă
 Cinematografia, o cale de înţelegere, Ovidiu Şimonca
 Producţiile româneşti revin în palmaresul Berlinalei, Mihai Fulger
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer