Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

O parabolă


Alice Georgescu

Dilema Veche, martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Nimeni nu-i profet în ţara lui" - iată un adagiu care, deşi pare izvorît direct din ofurile vreunui compatriot (de fapt, cine poate şti?), se aplică, după cum am constatat adesea, unui mare număr de situaţii de pe un mare număr de meridiane. Cu alte cuvinte, a trage cu ochiul la capra vecinului şi a-l ferici pe acela (cu un pic de invidie, evident) pentru ce are în bătătură (şi n-ai tu, se subînţelege) este o pornire omenească prin nimic condiţionată geopolitic. Şi este, probabil, o dovadă a modestiei înnăscute şi a altruismului constitutiv ale lui homo sapiens. (Că aceste calităţi merg de cele mai multe ori mînă în mînă cu o la fel de răspîndită pornire xenofobă e altă discuţie - şi, cu siguranţă, o dovadă a complexităţii sufleteşti a aceluiaşi h.s.) Am redescoperit valabilitatea comorilor paremiologice etalate mai sus nu demult, cu ocazia unei vizite profesionale în Ungaria.

Dacă un mit de mare circulaţie pretinde că, după Budapesta, Bucureştiul este capitala cu cea mai densă populaţie maghiară din lume - lucru pe care, personal, nu l-am observat -, un adevăr mult mai rar pomenit este acela că, în Ungaria, foarte mulţi oameni vorbesc (ori, măcar, înţeleg) româna. Şi nu este vorba doar despre oameni trăind pe lîngă graniţa de est a ţării vecine şi prietene, cum suna clişeul socialisto-internaţionalist, ci şi despre persoane locuind în capitală, aşadar mult mai departe de noi. Cît despre simpaticul oraş Debrecen, aflat la nici 100 de kilometri de Oradea, nici cei mai înflăcăraţi români mari nu s-ar putea plînge: şoseaua către el e presărată cu felurite firme şi reclame oferind produse şi servicii în limba conaţionalilor (noştri), iar prin coridoarele teatrului din inima urbei, Teatrul "Csokonai", m-am pomenit salutată pe româneşte cînd nici cu gîndul nu gîndeam. Asta, aşa, ca o paranteză.

Teatrul "Csokonai" organizează anual un Festival de dramaturgie maghiară contemporană, intitulat Deszka (adică, aproximativ, "scîndura scenei"), la care participă trupe din Ungaria şi din jur avînd în repertoriu piese din respectiva categorie - anul acesta, de pildă, la reuniune au participat atît trupa "Szigligeti" a Teatrului de Stat din Oradea şi teatrul zis Csiky Játékszin, din Miercurea Ciuc (ambele, de limbă maghiară), cît şi Teatrul de Cameră din Arad, cu o reprezentaţie în limba română; şi a mai existat în festival şi o trupă venită de la Subotica.

Timp de trei zile, cît am stat (din cele opt, cît a durat festivalul, deschis pe 1 martie 2009), am văzut - îndesat, în ritm de trei reprezentaţii zilnic - piese maghiare, jucate în limba maghiară. Traducere simultană nu am avut şi, deşi gazdele, deosebit de îndatoritoare, îmi rezumau şi explicau textele, prea multe nu am priceput. Prea multe cuvinte, mai exact, pentru că, altminteri, am putut constata, încă o dată, forţa incomparabilă a teatrului în ceea ce priveşte transmiterea emoţiilor: în sală, rîdeam şi mă întristam laolaltă cu vecinii de scaun, deşi captam exclusiv semnalele energetice trimise de pe scenă prin intonaţia glasurilor, expresia chipurilor, desenul gesturilor. Un miracol? Unul dintre ele.

În rezumat, mult-puţin cît am înţeles, am (re)descoperit că teatrul maghiar e un teatru puternic, vital şi... bun: un teatru făcut, poate, cu mai puţină strălucire decît teatrul românesc (cînd era strălucitor), dar cu temeinicie, seriozitate şi - mai ales - profesionalism. Scurt spus, nu m-am plictisit decît la două dintre cele zece reprezentaţii pe care le-am văzut; pe toate le-am găsit decente calitativ, iar una (Gara de Est, cu Teatrul Nou din Budapesta) mi s-a părut excelentă. Textele porneau de la realitate, de la lucruri trăite, simţite şi suferite, pentru a se îndrepta abia apoi (atingînd-o total, mult, puţin sau deloc) spre metaforă. În orice caz, nu invers. Iar actorii erau, aproape fără excepţie, ireproşabili.

La încîntarea mea, gazdele făceau ochi mari. La fel, compatrioţii mei vorbitori nativi de maghiară. Ei, cum?! Ăsta-i teatru bun?! Fără profunzime, fără metafizică, fără nebunie?! Realism plat! Primitivism! Operetă! Eh, nici nu se compară cu teatrul din România - genial! Mă rog... (la grimasa mea)... genial pe lîngă ăsta... Excelent, oricum! Aşadar, pe cînd eu sînt sătulă de aproximaţii, improvizaţii şi indisciplină, alţii suspină după ele. Le deplîng lipsa, ca pe o lipsă de creativitate. Rîvnesc să ne semene. Visează să ne ajungă şi să ne şi întreacă.

Teatrul din Debrecen şi directorul său, regizorul Attila Vidnyánszky, au ambiţii mari. Vor să renoveze din temelii clădirea, să extindă festivalul, să invite regizori "cu nume", să iniţieze şi un festival de operă, să devină competitivi în Europa. Mă îndoiesc însă că asemenea obiective sînt realizabile prin imitarea vecinilor - deşi, fireşte, ar fi o bună întorsătură de farsă, aceasta. Cum spuneam la început, în ţara lui nimeni nu-i profet. Probabil însă că, la nivel de continent, candidaţii la acest post se calcă pe picioare.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer