Spre deosebire de anul trecut, în 2009 am văzut şi
Globurile, şi BAFTA (mă rog, înregistrat) şi chiar şi premiile César, prilej pentru un splendid remember Claude Berri. Dar eu tot în legătură cu Oscarul am de spus... carevasăzică
The Curious Case of Oscar 2009 - epilog.
Nu săriţi, vă rog - ştiu că a trecut o lună, ştiu că
n-aveţi chef să citiţi un raport detaliat al festivităţilor (ostilităţilor?), ştiu că niciun comentariu nu poate schimba nimic, dar unii dintre noi nu ne putem ţine gura. Şi
nu-i vorba despre ceea ce yankeii numesc "
bitching and moaning" -
asta-i treaba bloggerilor. Am scris deja că absenţa numelor Clint Eastwood, Bruce Springsteen, Jonathan Demme sau
Revolutionary Road de pe lista de nominalizări e
de-a dreptul impardonabilă, nu văd ce aş putea adăuga.
Slumdog Millionaire a câştigat cam tot ce era de câştigat, cât se poate de previzibil. La fel de previzibil a câştigat
Kate Winslet, cu un rol ridicol
într-un film tern, dar pe care scria Oscar încă din timpul
casting-ului. Nici premiul
Penelopei Cruz n-a mirat pe nimeni, ca să nu mai vorbim de momentul
Heath Ledger, pe care îl aştepta chiar toată lumea. În fine,
n-are sens să trec prin toate - au fost doar două surprize mari şi late... mai degrabă late decât mari. Oscarul pentru cel mai bun film străin
n-a fost câştigat nici de remarcabilul
Waltz with Bashir şi nici de "palmodorizatul"
Entre les murs (ca să nu mai vorbim de formidabilul
Gomorra, nici măcar nominalizat!), ci de obscurul japonez
Okuribito, scurt pe doi, de unde şi până unde?!? A devenit cea mai hulită categorie - am
aflat-o şi noi, recent, pe pielea noastră, aşa că nu mai insist. Cealaltă surpriză e niţel mai delicată...
Soarta, ironică şi nepăsătoare, a vrut ca Mickey Rourke să piardă Oscarul în faţa unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, unul dintre primii oameni ca
i-a întins o mână pe vremea când nimeni nu mai voia
să-i audă numele, darămite
să-i vadă faţa. Personal mă doare faptul că Sean Penn
n-a primit premiul nu neapărat pentru că face un rol extraordinar în
Milk (deşi face un rol extraordinar în
Milk), ci pentru semnificaţiile acestui rol şi, prin extensie, ale filmului. Iar povestea revenirii lui Rourke, "croită" pe tiparul acela aflat pe muchia dintre incredibil şi adevărat care place atât de mult Academiei, a rămas fără final. Oscarul nu trebuia, atenţie, să certifice nici faptul că Rourke e un mare actor (căci este) şi nici faptul că, în
The Wrestler, face un rol fabulos (căci face) - Oscarul trebuia doar să fie încheierea, sfârşitul poveştii, deopotrivă morală şi concluzie. Era, cu alte cuvinte, logic. Pesemne că "academicienii"
s-au plictisit de paralela între actor şi personaj (siderantă iniţial, emoţionantă în final), alegând să premieze pe cineva care compunea un personaj ca la carte. Trist.
Şi mai triste sunt comentariile - critici (cu excepţia lui Andrei Gorzo) şi public, la grămadă - care susţin că
The Wrestler este Mickey Rourke şi Mickey Rourke este
The Wrestler. Cu tot dragul pentru Mickey (care, fie vorba între noi, merita să fie premiat demult, pentru
Rumble Fish, pentru
Barfly, pentru
Angel Heart, chiar şi pentru
Year of The Dragon), filmul lui Darren Aronosfky fascinează dincolo de paralela
sus-pomenită - fascinează pentru că este portretul unui perdant asumat, fascinează pentru că "eroul" nu caută
să-şi depăşească condiţia, ci doar
s-o accepte (şi vrea să se bată pentru că doar asta ştie - şi vrea - să facă), fascinează pentru juxtapunerea, simplă şi de efect, dintre
wrestling şi cinema. Loviturile sunt trucate, dar, cumva, doare la fel.
The Wrestler, care, alături de
Gran Torino şi
Rachel Getting Married, întregeşte tripleta celor mai bune filme americane ale anului, nu a fost, (asemeni celorlalte, de altfel) nominalizat pentru cel mai bun film. Sunt trei filme deprimante, cinstite, simple. Nu cred că se mai miră nimeni deci că un basm bollywoodian, complet cu muzică, dans şi antren, a câştigat cupa şi campionatul. În fond, putea fi mai rău. Putea fi
The Reader.