Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Povestea de iarnă

Sfârşitul poveştii - Povestea de iarnă


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, februarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Indiscutabil, Shakespeare este, la ora de faţă, "pe val" în teatrul românesc: spectacolele cu piese de-ale sale se înmulţesc de la o lună la alta, sub semnături regizorale dintre cele mai prestigioase. Este, cu siguranţă, (şi) un semn al crizei generale, pe care începem să o resimţim şi noi, din ce în ce mai acut. Căci, scrisă într-o vreme a tuturor frământărilor politice, religioase, sociale, economice şi, implicit, spirituale (ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea şi primele două ale secolului al XVII-lea, cu aproximaţie), dramaturgia shakespeariană răspunde într-un fel subtil, imperceptibil câteodată, spaimelor şi speranţelor, temerilor şi avânturilor oricărei epoci tulburi, incerte, pline deopotrivă de ameninţări şi făgăduinţe - o epocă precum cea pe care o trăim noi acum. Instituindu-l pe Shakespeare contemporan al nostru, Jan Kott a avut, neîndoielnic, o străfulgerare de geniu cât priveşte nu doar istoria literaturii, ci şi - iată - istoria propriu-zisă.

Unul dintre cele mai recent realizate spectacole Shakespeare se joacă la Teatrul Naţional din Timişoara, sub titlul Povestea de iarnă. Numărându-se printre textele shakespeariene târzii (a fost compusă, pare-se, în jurul anului 1611, cu vreo cinci ani înaintea morţii autorului), piesa este cunoscută, în genere, ca Poveste de iarnă; aşa a apărut de pildă, prin 1995, pe afişul Teatrului "Bulandra", anunţând un superb spectacol conceput de Alexandru Darie. În varianta destinată special scenei timişorene şi mizanscenei lui Alexander Hausvater, tânărul şi prolificul dramaturg Peca Ştefan a preferat forma articulată în translarea pe româneşte a originalului (articulat, şi el) The Winter's Tale; fireşte, nu asemenea detalii contează: în ansamblu, noua traducere sună bine, în ciuda unor mici barbarisme de genul "te consiliez să..." ori "până la finalul zilelor mele". Sună, în orice caz, adecvat unei montări purtând marca stilului Hausvater, stil atingând aici un nivel apropiat de împlinirea totală. Iar ce mai lipseşte până acolo nu-i este imputabil, la urma urmei, regizorului...

Alexander Hausvater s-a impus în peisajul scenic autohton, încă de la prima sa apariţie "în trombă", în 1992, dacă nu mă înşel (cu...au pus cătuşe florilor... după Fernando Arrabal, la Odeon), printr-o desfăşurare de energii până atunci nemaiîntâlnită şi de atunci rareori obţinută de altcineva în teatrul românesc. Născut pe plaiul mioritic şi întors aici după îndelungi peregrinări prin Israel, Statele Unite şi Canada, Hausvater aducea cu el nu doar un abstract "suflu nou", ci şi, concretă şi sesizabilă, dorinţa de a schimba ceva: în felul de a concepe actul teatral, în felul de a se adresa spectatorilor şi, prin ei, societăţii, în felul de a lucra cu actorii şi de a-i "motiva". Enervant, pentru unii, exaltant, pentru alţii, permanentul neastâmpăr al acestui artist preocupat, în primul rând, de dimensiunea morală a teatrului l-a condus pe Hausvater la opere scenice de extraordinară vigoare, precum Teibele şi demonul ei, după Isaac Bashevis Singer, sau Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltès (ambele, la Teatrul Naţional din Iaşi), dar şi la căderi răsunătoare (pe care, didactic, nu le citez aici...), izbutind însă, fără greş, să nu lase niciodată pe cineva indiferent la vestea că "Hausi" montează un nou spectacol. Aşa s-a întâmplat şi cu această (articulată sau nu) Poveste de iarnă shakespeariană...

...care s-ar putea traduce, cred, şi prin Povestea iernii, interpretare sugerată de acţiunea însăşi a piesei: în timp ce-şi găzduieşte prietenul de-o viaţă, pe regele Polixenes, regele Leontes devine brusc gelos pe acesta, din cauza atenţiei pe care pare să i-o acorde oaspetelui regina Hermione; nebun de furie, Leontes complotează împotriva lui Polixenes şi îşi trimite la moarte soţia, care tocmai îi născuse al doilea copil, o fetiţă; îndurerat de pierderea mamei, micul Mamilius moare, iar regele rămâne singur; sfetnici credincioşi le salvează însă pe regină, care se va ascunde ani întregi în casa confidentei Paulina, şi pe fetiţă, care, sub numele Perdita, va creşte în casa unui păstor; ajunsă la adolescenţă, Perdita se va întâlni cu şi se va îndrăgosti de prinţul Florizel, fiul lui Polixenes; fericirii celor doi Paulina îi pregăteşte încununarea printr-o surpriză: prezentarea unei statui a reginei moarte demult, statuie care, spune ea, înfioară prin asemănarea cu Hermione şi care se va dovedi la sfârşit a fi, evident, însăşi Hermione, vie şi la fel de îndrăgostită de soţul ei ca întotdeauna. Metafora renaşterii permanente e prea transparentă ca să mai insistăm. Această metaforă nu se "citeşte" neapărat în spectacol, dar ea poate fi simţită, plină de sevă, sub aparenţa oarecum şocantă a situării poveştii, la început, în plin conflict militar - între grupuri rebele şi o autoritate constituită? între revoluţionari de orientări diferite? nu se prea înţelege.

De altfel, "actualizarea" brutală pare doar un fel de giumbuşluc regizoral, pentru că, dincolo de el, spectacolul urmează destul de fidel textul shakespearian, aşa încât, sub revărsarea de muzici moderne (semnatar: Dan Jinga), sub pârâitul şi fumul unei motociclete, sub profuziunea de costume ultraelaborate (Stela Verebceanu), sub valul de culori şi ritmuri ameţitoare ce-i împresoară pe spectatorii aşezaţi pe scaune turnante în mijlocul spaţiului de joc (frumos decorat de scenograful Lucian Lichiardopol în fosta sală de sport a oraşului, incinta Naţionalului timişorean aflându-se momentan în renovare), sub toate acestea regizorul ascultă, ferm şi delicat, sunetul adânc al inimii omeneşti şi al emoţiilor ei, mereu aceleaşi, oriunde şi oricând. Acest "plan ascuns" se revelează în finalul spectacolului, în lunga şi răscolitoarea scenă a regăsirii celor doi soţi, bătrîni acum şi mult, mult mai înţelepţi - şi mai trişti. Momentul are înălţimea artei adevărate; prin el, spectacolul devine important şi (timpul, sunt sigură, o va confirma) memorabil.

Altminteri, reprezentaţia văzută de mine a avut suişuri şi coborâşuri după cum în scenă evoluau actori (foarte) buni sau... (foarte) dimpotrivă. Steaua polară este, în dublul rol Hermione/Perdita, Claudia Ieremia, actriţă de impecabil profesionalism şi de aleasă sensibilitate, care oferă o "lectură" nuanţată, subtil diferită a celor două ipostaze; de altminteri, spectacolul e construit, în mare măsură, "pe ea". Celălalt pilon de susţinere este, în Leontes, Ion Rizea, care izbuteşte (cu o contribuţie substanţială a regizorului, bănuiesc) să abandoneze clişeele ce grevau în ultima vreme asupra jocului său; "masca" de suferinţă pe care i-o desenează eroului în ultima scenă e, fără exagerări, tulburătoare. Ireproşabilă se dovedeşte, în Paulina, Ana Maria Cojocaru. În roluri mai mici, Ovidiu Crişan (de la Naţionalul din Cluj), Damian Oancea, Colin Buzoianu şi Victor Manovici sunt eficienţi. În spectacol mai vorbesc (fără a fi auziţi/înţeleşi) şi se mişcă (în general expresiv, graţie şi coregrafei Mălina Andrei) numeroşi alţi interpreţi; dintre ei, Alina Reus, Luminiţa Tulgara şi Laura Avarvari merită o menţiune.

*
Acest comentariu încheie colaborarea mea, desfăşurată aproape neîntrerupt, pe parcursul a 364 de săptămâni, la Ziarul de Duminică. Cât a fost, a fost frumos; e vremea să ne odihnim puţin, şi unii, şi ceilalţi. Cu gândul la sfârşitul Poveştii de iarnă, vom şti însă că speranţele şi spaimele nu pot fi niciodată interzise şi că miracolele sunt oricând posibile.



 Toate articolele despre Povestea de iarnă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Replica lui Hausvater - Povestea de iarnă, Doina Papp
 Shakespeare expandat - Povestea de iarnă, Oltiţa Cîntec
 Apele tulburi din oglindă - Povestea de iarnă, Doru Mareş
 Hausvater reloaded - Povestea de iarnă, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer