Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  21 Grams

Abureală - 21 Grams


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În aşteptarea unui transplant de inimă, un bărbat (Sean Penn) fumează şi tuşeşte într-o toaletă de spital. În alt moment, acelaşi bărbat merge să doneze spermă şi totul e atît de trist - jaluzelele trase, mănuşile ("Ca să nu se contamineze mostra"), materialele pornografice - încît e ca şi cînd lumea, pregătindu-se să primească o nouă viaţă, ar fi ţinut să sublinieze că nu e mare lucru de capul vieţii. Un alt bărbat (Benicio Del Toro) se automutilează într-o cameră de motel. O femeie (Naomi Watts) ascultă iar şi iar ultimul mesaj telefonic lăsat de soţul ei. Imaginea e granulată şi lumina e crudă - crudă în numele frumosului. Uneori nici nu vedem conturul ferestrelor - doar o lumină albă, ca în mărturiile celor trecuţi prin moarte clinică. Toată tristeţea asta poate să-ţi intre în piele ca fumul de ţigară; poate crea dependenţă. Duceţi un depresiv la 21 Grams - genul de depresiv căruia îi place să-şi bibilească stările - şi o să-l faceţi foarte-foarte nefericit, adică fericit. Bineînţeles, efectul ăsta nu dovedeşte neapărat puterea filmului; la fel de bine poate să-i trădeze slăbiciunea. După cum faptul că e întortocheat nu-l face neapărat profund.

Filmul lui Alejandro González Inárritu este întortocheat. E povestea unui profesor bolnav care primeşte inima unui arhitect mort într-un accident de maşină. Ascultînd parcă de poruncile inimii străine care bate în pieptul lui (doctorii spun că bătăile ei sînt numărate), profesorul o caută pe soţia arhitectului şi începe (sau continuă) o poveste de dragoste. Apoi îl caută pe şoferul vinovat de moartea arhitectului (şi a fetiţelor lui), cu gîndul de a-l ucide. Atacată direct, cu convingere, melodrama asta putea să se înalţe la sublim sau să se prăbuşească în ridicol; nu vom şti niciodată. Inárritu a preferat s-o ia prin învăluire, învălmăşind cronologia. Temele (perisabilitatea, vinovăţia, inima ca o cameră a secretelor) ies la suprafaţă şi mirosul de tristeţe se instalează înainte ca spectatorul să fi lămurit elementele de bază ale intrigii - cine a călcat pe cine şi cine era soţia cui. Conceptual, bulversarea asta se justifică: e efectul trecerii unei inimi de la un bărbat la altul - identităţile se întrepătrund, planurile se amestecă. Însă din punct de vedere dramatic, ea nu face nici un bine. În principiu nu-i nimic rău în a fi evaziv; Henry James, de exemplu, îşi făcuse o artă din veşnica amînare a unor mari dezvăluiri. Dar Inárritu face altceva: creează false mistere şi îţi complică inutil orientarea. Abia intri într-o secvenţă şi începi să bîjbîi după personaje şi după relaţiile lor, că te-ai şi mutat în altă parte, unde trebuie s-o iei de la capăt cu bîjbîiala. S-ar putea ca regizorul mexican, aflat la primul lui film american (şi la al doilea film, după Amores Perros), să nu se simtă prea sigur pe picioare. Cert e că, în prima parte a filmului, nu-şi lasă spectatorul să întîrzie pe pămînt ferm. Iar atunci cînd îl lasă, e prea tîrziu - momentul cînd te puteai implica a trecut, şi acesta e genul de material care avea nevoie de toată implicarea posibilă.

E adevărat că nici un actor american, de la Brando încoace, nu se chinuie mai frumos decît Sean Penn. Şi, chiar în condiţiile astea de abureală, Benicio Del Toro reuşeşte cîteva lovituri directe în rolul şoferului ucigaş - un fost puşcăriaş şi alcoolic care strînge cupa religiei cu setea violentă a celor ce cunosc prea bine pustiul, genul de om pe care remuşcările îl pot mînca de viu. Dar abureala e de neînvins; interpretările sînt fărîmiţate, ceea ce taie din impactul scenelor "mari", le dă ceva din aerul unor exerciţii de actorie.

Dacă aţi avut norocul de a vedea Memento de Christopher Nolan, încercaţi o comparaţie. Ambele filme păstrează o mină dezolată în timp ce violează cronologia convenţională. Dar numai Memento te convinge că acel fel de a povesti (de la coadă la cap) era cel mai adecvat la acea poveste (un bărbat îl caută pe ucigaşul soţiei sale, deşi nu e în stare să ţină minte nici o informaţie mai mult de cîteva minute). Doar aşa se putea valoriza întreaga comedie (cum să-l găseşti pe făptaş cînd ai pierdut pînă şi amintirea faptei?), întreaga dramă (personajul pierdea bucăţi din el însuşi, autorul le aduna). În 21 Grams, autorul creează aşa o perdea de fum încît, pînă să ajungă la foc, acesta se stinge.




 Toate articolele despre 21 Grams


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Linia dreaptă - 21 Grams, Alex. Leo Şerban
 O tăietură pe viu - 21 Grams, Iulia Blaga
 21 Grams - un film multipremiat, Distribuitor New Films International


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer