După mariajul cu New York-ul şi un flirt reuşit cu Londra, Woody Allen s-a lăsat prins într-o idilă toridă cu Barcelona. Şi fac un cuplu frumos: ea îi dă tot ce are mai bun (vin roşu, locaţii superbe şi mult sangre ardiente), el face cel mai plăcut şi convingător product placement din câte s-au văzut. Se ştie, Allen a inventat mereu povestea perfectă a spaţiului de care aparţine pe moment - New York-ul ca personaj al fanteziilor şi al anxietăţilor, Londra ca fundal pe care se dezvoltă scheme dramatice moştenite de la tragediile elisabetane şi acum Barcelona, unde se aprind şi se sting inimi după vraja şi pofta locului.
E vorba de inima Cristinei (Johansson), gâsculiţă care cade repede la aşternut, dar flirtează cu arta şi de cea a lui Vicky (Hall), prietena responsabilă, logodită, care doar crede că ştie ce vrea. Şi ce fac americancele în vacanţa de vară în Spania? Una fără să vrea, cealaltă pentru că asta caută, se amorezează de Juan Antonio (irezistibilul Bardem), pictor lipsit de prejudecăţi care înţelege că viaţa e plictisitoare şi merită trăită. Totul până intră în scenă fosta nevastă, o pictoriţă jucată sălbatic de Penelope (Cruz), pe lângă care toate femeile din viaţa lui Antonio sunt doar o copie palidă; pentru că sunt artişti, ei nu pot trăi nici împreună, nici separat.
Senzaţionale, pe lângă farmecul nelipsit al pasiunilor latino, sunt lejeritatea şi comicul prin care Allen înfăptuieşte un studiu aproape clinic al tuturor posibilităţilor amoroase (cuplu de conformişti, cuplu de artişti, ménage à trois), dar şi emoţia de care e încărcată privirea în interiorul acestora. Fetele se întorc în America neşifonate cum au venit, dar cu o poveste care, ca şi tagline-ul filmului, ne aminteşte că viaţa e opera de artă fundamentală. În urma lor rămâne un film sexy, amuzant şi lejer, ca o vacanţă de vară în Barcelona.