Jocul misterios şi instabil al sentimentelor - L'avventura

"Trăim în fiecare zi o aventură, ideologică sau sentimentală. Drama noastră" - afirma regizorul Michelangelo Antonioni - "este noncomunicarea". Acest sentiment domină personajele filmelor sale "existenţialiste" încă din perioada timpurie - Cronaca di un amore (1950) şi Il grido (1957) - şi se regăseşte pregnant şi creaţia sa ulterioară: Blow-up (1966), Zabriskie Point (1968), Professione: Reporter (1975), Identificazione di una donna (1982), până la ultimul său opus de referinţă din 1995 (realizat în colaborare cu Wim Wenders): Al di là delle nuvole.

În L'avventura (1960), Anna (Lea Massari) dispare misterios pe o insulă în timpul unei croaziere cu iahtul pe Mediterană (crimă? accident? sinucidere?) şi este căutată - fără succes - de către logodnicul ei, Sandro (Gabrielle Ferzetii) şi de Claudia - prietena ei cea mai bună (Monica Vitti), care devine treptat noua iubită a acestuia şi pe care Sandro o va înşela, aşa cum a înşelat-o şi pe Anna. Ca într-un anti-policier, spectatorul îşi pierde interesul pentru regăsirea Anei, nemaifiind atent decât la evoluţia dragostei dintre Sandro şi Claudia. "Nu faptele contează, ci jocul" - arată Eugenia Vodă - "misterios şi instabil al sentimentelor, realitatea cea mai puţin obiectivă, mai profundă, mai difuză; faptele sunt un gest, o privire, un cuvânt nerostit. O analiză psihologică nuanţată, o tensiune aparte, un amalgam de tandreţe şi erotism alienat, o emoţie înăbuşită, o stranie lentoare - atmosferă specifică marelui Antonioni".

Cu L'avventura (1960), Antonioni - "cineastul vieţii interioare" (Claude Mauriac) - deschide o nouă pagină în istoria artei cinematografice, propunând un film despre fragilitatea relaţiilor umane, despre instabilitatea morală, politică şi chiar fizică a lumii moderne, în care fizicul devine metafizic şi în care graniţa dintre ştiinţă şi ficţiune ştiinţifică abia dacă mai există. Vor urma La notte (1991) şi L'eclisse (1962) - filmele din trilogia incomunicabilităţii (cărora li se poate adăuga - în 1964 - şi Il deserto rosso), ce surprinde inexistenţa sentimentelor "ireconciliabile cu condiţia umană, deoarece orice sentiment adevărat nu provoacă decât durere sau transformă omul într-o ridicolă marionetă" (Aldo Bernardini).

La Festivalul de la Cannes din 1960, o parte din spectatori şi critici au huiduit filmul lui Antonioni, iritaţi de lungimea unor secvenţe. Regizorul şi interpreta principală au fost nevoiţi să părăsească cinematograful. A doua zi, printr-o petiţie întocmită ad-hoc, ceilalţi critici aveau să solicite o nouă vizionare a acestui film "modern şi provocator, ce izbutea să redea timpul şi spaţiul prin mijloace cu totul noi, aşa cum sunt ele văzute, simţite şi gândite". L'avventura (pe un scenariu de Elio Bartolini şi Tonino Guerra, filmat de Aldo Scavarda, cu o muzică de Giovanni Fusco) a primit Premiul Special al Juriului la acest Festival pentru "contribuţia remarcabilă la căutarea unui nou limbaj cinematografic şi pentru frumuseţea imaginii".