În această stagiune, la Teatrul Naţional din Timişoara, Răzvan Mazilu propune publicului un spectacol în care contribuţia lui e consistentă: realizează dramatizarea după nuvela Remember de Mateiu Caragiale, semnează regia şi coregrafia spectacolului, este interpretul personajului Aubrey de Vere şi, peste toate acestea, se dovedeşte şi un inspirat creator de costume. Pentru ca totul să fie pus la punct aşa cum se cuvine, tot Răzvan Mazilu realizează şi colajul muzical din creaţiile lui Richard Wagner, care constituie substanţa sonoră a spectacolului.
În demersul său, Răzvan Mazilu a fost susţinut de o echipă care a contribuit la transformarea nuvelei lui Mateiu Caragiale într-o platformă estetică a unui discurs artistic contemporan: proiecţiile video şi decorurile au fost realizate de Dionisis Christofilogiannis, sound designul poartă semnătura lui Vlaicu Golcea, iar Domnul M., ipostaza însăşi a lui Mateiu Caragiale, este interpretat de actorul Ion Rizea.
Despre personajul Aubrey de Vere nu ştim nimic, în afara faptului că este expresia perfectă a rigorilor estetice ale dandismului. Taina este principala lui trăsătură de personalitate. Din această taină, Răzvan Mazilu extrage o semnificaţie fundamentală a personajului: el este cel care îl va conduce pe Domnul M. către revelaţia misiunii sale, aceea de a aşeza în cuvinte misterul lui Aubrey de Vere şi al lumii întrupate de acesta. Opţiunea pentru dans ca discurs fundamental al spectacolului susţine acest demers: realitatea verbalizată este extrasă dintr-un discurs nonverbal.
Cu acest spectacol, Răzvan Mazilu mizează pe o carte în egală măsură riscantă şi ofertantă pentru cariera sa: avînd în vedere că, prin Portretul lui Dorian Gray, Mazilu a impus un discurs coregrafic puternic ancorat în substanţa estetică a dandismului, putea exista pericolul ca Remember să se înscrie în acelaşi tip de structură artistică. Coregraful îşi asumă acest risc şi reuşeşte să realizeze un salt într-o modalitate de expresie contrastantă cu ceea ce am fi aşteptat. O mutare inteligentă, prin care ni se demonstrează că a fi coerent cu propriul univers este condiţia de bază a unei evoluţii artistice, a unor transfomări naturale ale mijloacelor artistice.
Imaginea dandy a lui sir Aubrey este contrapunctată de apariţia unei creaturi ce sintetizează masculinul, femininul, decadenţa, agonia: imaginea lui Răzvan Mazilu pe poante, interpretînd lebăda neagră în cîrje, este, desigur, o ipostază care poate şoca. În realitate, ea e perfect coerentă cu ideea spectacolului ("înscenarea" unei lumi de factură estetică).
Proiecţiile cu sir Aubrey într-un labirint de oglinzi ori într-o cadă cu apă albastră, universul populat de cărţi, lumînări şi bijuterii (toate compartimentele universului dandy aduse laolaltă) sînt contrapunctate de discursul agonic al lebedei negre şi de proiecţiile realizate într-un spital, cu tot instrumentarul de rigoare. Cele două ipostaze estetice converg spre semnificaţia imaginii finale: identificarea lui sir Aubrey cu inima unui diamant uriaş. Este finalul unei alchimii care a avut ca scop revelarea substanţei estetice a lumii.
La nivel coregrafic, Răzvan Mazilu operează în acest spectacol cu un dublu discurs: pe de o parte, limbajul riguros, plin de graţia specifică estetismului de factură dandy; pe de altă parte, un demers care deconstruieşte imagini clasice şi trece în negativ tipul de frumuseţe caracteristic personajelor din categoria lui Dorian Gray sau Aubrey de Vere. Aceste contraste impun o imagine a lumii ca fenomen estetic, în care misiunea artistului se naşte natural, ca o plantă dintr-un sol fertil.
Dacă luăm în calcul toate planurile estetice din spectacol, realizăm că, de fapt, dandismul este un pretext pentru elaborarea subtilă a unui discurs despre şansele artei contemporane. În subtext regăsim un discurs despre metamorfozele necesare la nivelul expresiei corporale şi al construcţiei imaginilor integrate unui discurs artistic autentic.
Răzvan Mazilu pune, de fapt, în scenă o hermeneutică a nuvelei lui Mateiu Caragiale. Ca experienţă personală, pot spune că în urmă cu mulţi ani, cînd am citit Remember, cuvintele care m-au marcat cel mai mult au fost "Se spune că frica e albastră...". Ei bine, în dramatizare nu regăsim această propoziţie, dar ea este una dintre cheile spectacolului. Albastrul devine un laitmotiv al viziunii regizorale, esenţa tragică a lumii lui Aubrey, mediul care facilitează alchimia finală. În procesul dramatizării, Răzvan Mazilu trece în nonverbal expresii fundamentale ale nuvelei, tocmai pentru a le creşte eficienţa prin transformarea lor în imagini scenice paradigmatice.
Spectacolul de teatru-dans Remember poate constitui un îndrumar practic pentru înţelegerea unui act artistic autentic: într-o vreme în care asistăm la o anarhie a criteriilor prin care definim opera de artă, un argument adus prin sinteza dintre principiile dandismului şi exigenţele artistice contemporane poate funcţiona cu succes.