Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mircea Daneliuc faţă cu noul val


Marian Rădulescu

aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mircea Daneliuc este unul din regizorii români de film pe care i-a năucit tranziţia post-'89. Filmele sale din vremea dictaturii erau bătăioase, aveau umor, spirit critic şi se încadrau în ceea ce se putea numi (şi s-a numit) noul val - generaţia '70. De ce? Pentru că filmele lui (în special Cursa, Proba de microfon, Croaziera, care anunţă - mai ales ultimele două - degradarea şi mahalagizarea limbajului, dar - alături de Glissando - şi devierea înspre grotesc şi sardonic din filmele sale de după 1990), ale lui Dan Piţa - Mircea Veroiu (Nunta de piatră şi Duhul aurului realizate în co-regie, dar şi Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfîrşitul nopţii realizate separat) şi Alexandru Tatos (Mere roşii, Rătăcire, Casa dintre câmpuri, Secvenţe) aduceau un suflu nou în cinematografia românească. Erau o oază de firesc şi de libertate, aveau ritm, erau neanchilozate de lozinci, de personaje şi situaţii contrafăcute, de balast ideologic. Izbânzile lor însă au fost pregătite - nota bene! - de "momentele" rămase până în ziua de azi insolite şi irepetabile în istoria filmului românesc: Mircea Săucan (Meandre, Ţărmul n-are sfârşit, Suta de lei), Manole Marcus - Iulian Mihu (Viaţa nu iartă) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea).

Din acest punct de vedere, Mircea Daneliuc are dreptate să conteste "noutatea absolută" a viziunii tinerilor regizori români de azi: "Băieţilor ăstora nu pot să le spun "noul val". Ca să reprezinte un nou val, ar fi trebuit să vină cu ceva absolut nou, cu o nouă viziune, or ei au imitat - mai bine sau mai prost - lucruri deja făcute. Au mers pe un trend... Şi umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa - festivăluţe nenorocite care să le dea iluzia notorietăţii." Totuşi, critica lui se dovedeşte mult prea nedreaptă în cazul în care am aplica-o la opus-uri precum: Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Occident - "vârfuri de lance" ale cinematografiei româneşti din primul deceniu al secolului XXI. Reluarea unor teme sau stiluri încercate de alţii (de Daneliuc şi Tatos, de Andrei Blaier, de Nae Caranfil) nu este mimetică, ci filtrată prin propria personalitate creatoare a acestor cineaşti, prin - în fine - sensibilitatea timpurilor contemporane, care nu mai seamănă cu ritmurile anilor '60-'70-'80. Şi, să nu uităm: nici nouvelle vague nu este cu totul nou: Pentru că meta-cinematograful şi cinematograful reflexiv fusese anticipat de filmele lui Dziga Vertov, considerat profetul stilului ciné-vérité (echivalentul francez al termenului kino-pravda) şi părintele filmului ne-narativ. Asta nu înseamnă că cineva contestă autenticitatea noului val francez. Deci: nimic nu e cu totul nou sub soare. Şi încă ceva: cele trei titluri de referinţă numite mai sus au în palmares premii şi participări importante, la festivaluri importante. Despre regizorii acestor filme se poate spune orice, dar nu li se poate imputa că "umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa", aşa cum - e drept, fără să nominalizeze pe nimeni - afirmă Mircea Daneliuc într-un interviu din Adevărul literar şi artistic.

În privinţa publicului său, Daneliuc are dreptate când spune că publicul se primeneşte necontenit. Dar oferă o viziune trunchiată a realităţii atunci când scrie, referindu-se grosso modo la spectatorii din generaţia sa: "Cei vechi au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice." E posibil ca o parte din fanii filmelor sale din anii '70-'80, încă "neînvechiţi", să nu fie cu totul brainwashed, să nu dorească să înghită orice, nici măcar orice poartă marca lui Mircea Daneliuc. Pentru că nu totdeauna e de vină publicul atunci când filmul e fluierat.



 Toate articolele despre Articole diverse


2 comentarii

  • Bine punctat! - Dar...
    Pitbull [membru], 24.04.2009, 22:15

    Ai dreptate, Mariane - însä, din päcate, nu faci decât sä punctezi. Se impunea o discutie mai amplä asupra subiectului. Pe de o parte, sunt sigur cä articolul în cauzä continea si multe alte ineptii. Iar la nivel de fond, o enormitate ca asta, "umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa", devine cu adevärat relevantä numai când o raportäm la diletantismul si tembelismul emitentului. Numai autorul unor infractiuni rusinoase ca totalitatea peliculelor de la "Tusea si Junghiul" pânä la "Oroarilena" putea lansa o asemenea monsträ de räutate puerilä si prostie hormonalä cumulate. ASA CEVA ar face realmente obiectul unui studiu relevant.

  • RE: Bine punctat! - Dar...
    saskiul [membru], 22.06.2009, 10:00

    Adevărul e că, prin însăşi structura mea, îmi e foarte greu să mă angajez în polemici ample despre - spui tu - inepţiile unor regizori ca Mircea Daneliuc. Impresia mea este că lumea de azi (mă refer acum doar la lumea românească) este suprasaturată de comentarii veninoase. Da, sunt de acord şi eu: ceea ce a făcut Mircea Daneliuc (şi nu numai) după 1989 mi se pare indigest, sordid etc. însă, repet, nu văd niciun rost în a-l desfiinţa - pe el şi filmele lui. Sunt atâţia care o fac. Mi se pare infinit mai interesant, mai folositor, să scriu despre acele filme ante-1989 (dacă rămânem în perimetrul românesc) care n-au ajuns - unele - nici măcar la criticii de film (altfel nu văd cum de îi lasă indiferenţi şi refuză în mod repetat să scrie despre ele, pomenindu-le, cel mult, titlul) şi cu atât mai puţin la spectatorii obişnuiţi care iau for granted ceea ce le serveşte critica de film actuală. Pe de altă parte mi se pare extrem de folositor (cred în asta!) să amintesc că în filmul românesc mai există şi altceva decât noul val actual, că unele din filmele ante-1989 ale regizorilor români socotiţi azi "expiraţi" (Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu etc.) merită - chiar merită! - atenţia. De aceea am decupat din interviul în cauză doar două aspecte, referindu-mă - neresentimentar, neumoral, evitând să răspund cu aceeaşi "răutate puerilă şi prostie hromonală cumulate" - cu precădere la unul dintre ele: fenomenul nouvelle vague. În privinţa publicului său, de asemenea, am arătat că nu toţi cei care nu-i mai sunt acum fani sunt neapărat "vechi", bolnavi, acri, scârbiţi, manipulaţi de media actuală etc. Personal nu mă consider nici "vechi", nici acru, nici scârbit, nici manipulat de media actuală pentru că ştiu la ce să mă uit şi la ce să nu mă uit. Evit cât pot main stream-ul cinematografic (world cinema), iar în privinţa filmelor româneşti regizate de Daneliuc & co., dacă se întâmplă totuşi să le văd (să zicem dintr-un fel de loialitate faţă de unii din ei), nu scriu despre ele şi nici nu mă gândesc la ele. Reuşesc să dau delete fără efort şi, desigur, fără părere de rău. De ce? Pentru că life is much too short ca să-mi risipesc "pueril şi hormonal" energiile care mi-au mai rămas privind asemenea filme, gândindu-mă apoi la ele, desfiinându-le (pe ele şi pe regizorii lor) etc.
    Altfel, sper să ne vedem curând în oraşul de pe Bega, domnule Pitbull ;) şi-om mai sta de poveşti şi face to face, cui voia dvs.

Spacer Spacer