Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  O secundă de viaţă

Derizoriu - O secundă de viaţă


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce e de făcut cu regizorul-scenarist Ioan Cărmăzan? Dintre cineaştii români care par să beneficieze pe viaţă de finanţare de la bugetul public, deşi investiţia în talentul lor aduce de fiecare dată acelaşi profit - zero pe frontul prestigiului, zero pe frontul vînzărilor -, aş spune că nu el e cel mai cinic. Judecînd după cum arată noul lui film, O secundă de viaţă, grosul banilor de producţie chiar par să fi intrat în producţie; aceasta n-are aerul acela de încropeală, de tip "am făcut decorul din ce obiecte am găsit şi noi prin casă", specific filmelor porno şi celor semnate Marius Th. Barna. Nici actorii nu par atît de nedirijaţi: e greu de spus ce-şi închipuie că fac, dar par s-o facă pentru a fi pe placul cuiva - se comportă ca şi cînd ar exista un regizor acolo şi ar avea încredere în el. Nu i-am văzut la lucru nici pe Barna, nici pe Cărmăzan, dar pe baza filmelor lor aş spune că primul vine pe platou cu mintea invariabil goală, pe cînd al doilea vine plin de entuziasm şi de idei. Dar iată ce distincţii jalnice, bazate pe ghicit, am ajuns să fac, numai ca să mă amăgesc pe mine însumi cum că un film de Cărmăzan poate fi un obiect de analiză critică. Nu e. Un critic de film nu funcţionează ca un critic de film atunci cînd se ocupă de aşa ceva. Funcţionează ca un gunoier.

Filmul e o adaptare "liberă" după un roman de Lucian Dan Teodorovici, Circul nostru vă prezintă, din care nu se mai pot recunoaşte pe ecran decît nişte resturi de subiect: cîteva personaje se joacă, la diferite niveluri de seriozitate, cu ideea sinuciderii. Aceste resturi, plus două-trei laitmotive vizuale sau sonore (simbolul crucii, pe care personajele îl profanează intens; un monolog din off, reluat de mai multe ori), sînt singurele elemente care sugerează un desen, o concepţie unitară, un autor care ştie unde vrea să ajungă. Dar unde vrea să ajungă? Pentru un răspuns trebuie mers la interviurile lui - la afirmaţii ca: "Este povestea unor tineri care nu ştiu să-şi ordoneze bine viaţa... ea vine în întîmpinarea unei generaţii care se caută şi care nu întotdeauna se găseşte..." - pentru că din film nu reiese. Ce legătură au personajele lui Cărmăzan cu vreo generaţie din lumea reală? OK, lumea lui nu vrea să fie cea reală; vrea să fie o lume alternativă - grotesc-carnavalesco-absurdă. Dar persuasivitatea unei asemenea lumi depinde (în aceeaşi măsură ca în cazul unei lumi realiste) de rigoarea prezentării, de controlul autorului asupra tonului pe care ne prezintă năzdrăvăniile pe care ni le prezintă. Cărmăzan n-are pic de rigoare. Tonul lui e complet debil. Atunci cînd sinucigaşul profesionist interpretat de Costel Caşcaval omoară o prostituată, moartea ei e tragică sau întunecat-comică? Pe de-o parte, e filmată în ralanti, ceea ce pare să-i confere o anumită gravitate. Pe de altă parte, atît autorul crimei, cît şi autorul filmului par s-o uite în secvenţa imediat următoare, pentru a nu-şi mai aduce aminte de ea decît mult mai încolo, şi atunci vag. Tot aşa, moartea absurdă a personajului interpretat de Antoaneta Cojocaru (se sinucide crezînd că are SIDA) se vrea tragic de absurdă sau doar derizorie? Într-un film de Cărmăzan, totul pare derizoriu, pentru simplul motiv că mijloacele lui artistice sînt derizorii. Secvenţele care descriu lumea de la bloc se vor grotesc-comice, dar tot meşteşugul lor constă în a băga camera sub nasul actorilor şi a-i pune să chirăie. Secvenţele cu Cornel Palade în rolul unui poliţist tind, probabil, spre un umor absurd, dar eşuează în obişnuitele cioace marca Palade. Nu că fără el ar fi mai bine. Pentru ca o lume ficţională să poată genera comic absurd, în lumea aceea trebuie să pară că există nişte reguli. În lumea lui Cărmăzan nu există aşa ceva. E o lume în care oricine poate să facă sau să spună orice, că oricum nu contează. Această lume n-are nici măcar consistenţa unei aglomerări de clişee din familia "viaţa e un circ". De exemplu, lumea lui Horaţiu Mălăele din Nunta mută avea o astfel de consistenţă; avea la bază o concepţie despre cinema, nu una educată sau inteligentă, dar una cît de cît coerentă în sărăcia ei - se înţelegea care ar fi teritoriul cinematografic asupra căruia autorul ar dori să-şi lase marca, de la ce tradiţii s-ar revendica etc. Şi, evident, Mălăele ştia să comunice cu publicul (chiar dacă la nivelul cel mai ignobil al minţii lui colective). Cărmăzan e opusul unui comunicator: e incapabil să-i dea spectatorului coordonatele care i-ar permite să intre pe lungimea lui de undă. Şi are atît de puţină continuitate în idei încît nici măcar nu reuşeşte să aglomereze ca lumea clişeele alea grotesc-circăreşti: secvenţă după secvenţă, pare să nu aibă în cap decît ce face în momentul respectiv, nu şi ansamblul filmului. Şi în ce face nu se poate desluşi vreo concepţie despre cinema: are un fel de inocenţă tembelă - pur şi simplu îi place să filmeze lucruri.




 Toate articolele despre O secundă de viaţă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Impact nimicitor - O secundă de viaţă, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer