Montarea Teatrului Naţional Timişoara propune publicului o întâlnire cu un text superb şi cu cel mai mediatizat coregraf din România (Răzvan Mazilu) într-un spectacol de teatru şi dans.
Remarc mai întâi decorul, deloc încărcat şi proiecţia din fundal: cad pietre preţioase, semn al opulenţei, dar şi descifrare timpurie a cheii unei poveşti ascunse. Pe scenă Aubrey de Vere (Răzvan Mazilu într-un rol foarte bun), trufaş, înconjurat de mătăsuri - senzaţie de răsfăţ pur. Are o eleganţă combinată cu trufie, şarm, rafinament şi discreţie.
Ion Rizea este naratorul, personaj ingrat, care retrăieşte cu uimire şi emoţie o întâmplare uluitoare, dar trebuie să fie distins, subtil şi abil - pe măsura partenerului său. Poate de aceea mă aşteptam la un rol cu mai multă forţă, mai cu morga cu care Mateiu Caragiale şi-a construit atât de migălos şi personajele şi viaţa.
Piesa debutează cu un surplus de text: naratorul citeşte scrisori şi pagini menite să definească dandysmul. Se poate ca ele să fi avut scopul de a contextualiza, dar cred că aceste inserţii diluează şi teoretizează în loc să lase acţiunile să ilustreze. E rememorată prima întâlnire dintre cele două personaje. Aşa cum se cuvine, dandyul ia răsuflarea: Aubrey de Vere e neobişnuit, copleşitor, pictural (de altfel, scenograful, atent la detalii, îl şi transformă în tablou în filmarea din fundal).
Seducţia, experiment încheiat, îi lasă pe cei doi participanţi în ipostaze diferite: seducătorul îşi abandonează victima. Aubrey stă doar atât cât să fie remarcat. Cel sedus face plimbări dese la muzeu, pentru a-l revedea. Episoadele se ţes şi fac destăinuiri (incomplete) despre viaţa lui Aubrey. Scenograful recurge la proiecţii video pentru a întregi misteriosul tablou. Acestea comit indiscreţii prielnice - invadăm spaţiul privat al unui dandy, aşa că, desigur că tot ceea ce întâlnim acolo este extravagant. Oglinzile sunt omniprezente. Ni se furişează prin faţa ochilor o cadă în care se scaldă trupul dezgolit al lui Aubrey (ce trebuie să capete nobila străvezie albastră) sau o mulţime de foarfeci ce fac modificări ale trupului.
Ne-naturalul şi artificialul sunt celebrate, exagerările sunt regulă. Un uriaş diamant tronează pe scenă: fast, lux, dar şi oglindiri multiple. Straniul erou e construit din aluzii şi ipoteze. Misterul este întreţinut, căci nu aflăm mai nimic din viaţa fascinantului personaj, doar că naratorul are faţă de acesta o admiraţie fără de margini.
O scenă impresionantă prin intensitatea şi forţa detaliilor ne confruntă cu o apariţie bizară: un balerin în tutu negru, proptit în cârje, cu mişcări precise execută un ultim "dans" al lebedei negre - captivantă traducere a mersului "cataleptic" al lui Aubrey de Vere. Suntem martorii unui episod halucinant, prezenţă pare a fi femeie, şi totuşi pe mâna făpturii "rânjeau şapte safire de Ceylan" - semnul de neconfundat al lui Aubrey. Episodul culminează cu şoaptele înfrigurate ale acestuia (singurele vorbe atribuite lui).
E zăduf, e o noapte stranie, de "catifea şi plumb" - "asemenea nopţi sunt mai de temut ca beţia". Cei doi amici îşi dau o întâlnire la care sir Aubrey nu vine, prilej de noi speculaţii: poate e în braţele vreunei femei, poate uitase de "lumea celor vii", prins în mrejele unui "sobor ocult". Rămân doar ipoteze. Toropeala nopţii le amplifică.
Dar un "fapt divers" dezvăluie crudul sfârşit al lui sir Aubrey: ştirea că a fost pescuit cadavrul unui tânăr - ucis cu puţin timp în urmă. Tânărul purta asupra sa obiecte împodobite cu safire de Ceylan. Peste timp, o întâlnire a naratorului cu un "muşteriu" poate să îi dezvăluie misterul întregii istorisiri. Precaut, dar şi estet, se fereşte să asculte dezlegarea poveşti, sunt lucruri ce trebuie să rămână pe veci sub pecetea tainei. Nu cum era cu adevărat Aubrey De Vere era important, ci frumuseţea tainei ce-l înconjoară.
Remember e un spectacol ce repune în circulaţie un text preţios, o întâlnire stranie, uimitoare prin atracţie, dar şi prin deviaţie.