E alb, dar nu prea - Blindness

Distopiile sunt utopii răsturnate care îl pun pe om faţă în faţă cu situaţii limită. În Blindness / Alb orbitor, o epidemie inexplicabilă face ca toată lumea, treptat, să orbească. Toată lumea, cu excepţia personajului interpretat de Julianne Moore, nevastă de doctor şi o excepţie de la regula pe care o confirmă - oamenii sunt în cea mai mare parte a timpului orbi unii cu ceilalţi şi cu ei înşişi.

Ca şi în romanul lui José Saramago, a cărui adaptare este, în filmul lui Fernando Mirelles se povesteşte de o "orbire albă", o lumină prea puternică îi face incapabili să distingă realitatea şi să funcţioneze în ea. Şi de aici, bineînţeles, haosul. Orbii sunt izolaţi şi părăsiţi într-o clădire dezafectată, cei puternici îi subjugă pe cei slabi, iar realitatea adevărată devine cea în care omul e lup pentru om. Cu alte cuvinte, este exact genul de chestie pe care vrei s-o citeşti, nu să o priveşti jucată de nişte actori de altfel buni, dar care aici nu-şi găsesc locul şi se poartă ca şi cum ar juca într-un thriller psihologic despre viruşi scăpaţi din laborator. Iar aparenta sofisticare stilistică a lui Mirelles miroase de la o poştă a autosuficienţă de tipul: "chiar vreţi să vedeţi cum arată un film-alegorie?"

Blindness nici nu te pune pe gânduri, nici nu-ţi produce adrenalină - e ca o esenţă diluată în două ore. În schimb îţi provoacă o reacţie asemănătoare cu a unui personaj mult mai real care a cucerit Interentul românesc cu un reportaj viral unde a concluzionat genial: "E frumos, dar nu prea."

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.