Premiile pentru Cotillard (care o joacă pe Piaf de la tinereţe şi pînă la moartea prematură) nu recompensează doar travaliul fizic (5 ore pe zi de machiaj!) pentru a o apropia pe tînăra actriţă frumuşică de femeia deloc frumoasă şi, cu timpul, tot mai decăzută care a fost La Môme (titlul original al filmului). Sigur, este surprinzător să vezi că Marion Cotillard din realitate nu seamănă aproape deloc cu cea din film; dar lucrul cel mai formidabil e că s-a topit, literalmente, în cenuşa rolului. Edith Piaf a fost o lumînare care a ars de tot în capela Muzicii. Există o dimensiune mistică, în film, care este manifestă la început (cînd micuţa Edith, oarbă, îşi recapătă vederea într-un înălţător moment religios), pentru ca apoi să revină, discret, pe tot parcursul lui. Pentru că Edith Piaf a fost şi a rămas o femeie simplă - în ciuda exceselor de tot soiul aduse de celebritate -, care a iubit Muzica şi bărbaţii dar, mai presus de orice, L-a iubit pe Dumnezeu. Care a luat-o la El după ce i-a luat, pe rînd, pe toţi cei apropiaţi.
Olivier Dahan a scris scenariul împreună cu Isabelle Sobelman. Partea cea mai convenţională a acestui film (care nu face gaură-n cer: este corect şi atît - cu, totuşi, o excelentă scenă de virtuozitate atunci cînd Edith află de moartea iubitului ei, boxerul Marcel Cerdan!) este cea care ne prezintă copilăria (plină de privaţiuni) a copilului Edith şi cucerirea faimei. Cotillard se achită onorabil, dar nu poţi bănui, totuşi, vulcanul care se va trezi în ea. Dar, atunci cînd se trezeşte, rămîi înţepenit pe scaun, cu lacrimile curgînd...
La vie en rose e filmul lui Cotillard, şi pentru ea merită văzut.