Cea mai fericită fată din lume - debutul în lungmetraj al lui Radu Jude - este o "felie de viaţă" dată
la-ntors. Şi
la-ntors. Şi
la-ntors... Nu se întîmplă lucruri grave în film: o adolescentă din provincie, Delia (Andreea Boşneag, incredibil de naturală la primul ei rol!), vine la Bucureşti să filmeze un spot pentru o marcă de sucuri. (Fata tocmai a cîştigat o maşină trimiţînd etichete de pe sticlele respectivului suc.) O însoţesc tata & mama - un balast băgăreţ ca două valize grele pe capota maşinii,
care-ţi cad în cap la fiecare frînă.
Odată ajunşi în Capitală, cei trei sînt luaţi în primire de echipa
semi-profesionistă care face reclama: un regizor stresat (Şerban Pavlu), un operator stresat (Andi Vasluianu) şi tot restul stresaţilor - care include şi băgătorii de seamă din partea firmei. Toată lumea, de fapt, se bagă în ceva: în seamă, în vorbă, în "combinaţii" (părinţii Deliei ar vrea să le cedeze lor maşina cîştigată, că doar au făcut sacrificii)... Iar la sfîrşit, cînd soarele se bagă - şi el - să se culce, regizorul îşi bagă picioarele: după ce a filmat enşpe variante pentru un spot de circa 15 secunde (tot filmul este
making-of-ul acelui spot), ultima priză e şi cea mai proastă. Viaţa de mercenar nu e complexă,
n-are multe "aspecte" şi nici satisfacţii profesionale.
Jude, care
şi-a făcut mîna regizînd cîteva scurtmetraje foarte bune (
Lampa cu căciulă,
Alexandra), a colaborat aici cu scenarista Augustina Stanciu (totodată scenografă şi autoare a costumelor). Lucrurile cele mai bune din film sînt dialogurile şi interpretările: felia de viaţă e bine "unsă", sună credibil, iar personajele - unele, chiar prea pitoreşti: vezi numitul "Bombardel" - nu dau senzaţia
de-a fi fost puse cu furca în cadru: sînt
"de-acolo". Problema filmului este că, dincolo de aceste mici tuşe de
cine-realitate şi de
playback-ul tematic la şlagărul
Banii n-aduc fericirea, nu bate prea departe. E un fel de
Reconstituirea lui Pintilie fără altă miză decît etichetele pentru maşină.