Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Ştiri  Sageata  Festivalul filmului european 2009

Lumea în care trăim - Festivalul Filmului European 2009


Comunicat de presă, de Alex. Leo Şerban

mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru destul de mulţi, lumea este lumea care se vede la televizor. Cinematograful - odinioară, singura "fereastră" spre lume - pare să fi cedat definitiv acest rol (ingrat, uneori) surorii sale mai mici şi, zic gurile rele, mai rele, care este Televiziunea.

Dar, dacă lumea în care trăim ar fi doar lumea de la televizor (din ziare, de pe internet etc.), imaginea noastră - despre ea şi despre noi - ar fi la fel de profundă ca imaginea unei cărţi poştale. În ce măsură televiziunea ş.cl. prezintă "obiectiv" ceea ce se întâmplă în realitate, este o discuţie mult prea vastă pentru a fi chiar şi atinsă aici; dar faptul că oamenii preferă să se uite la televizor, în loc să privească un film la cinema, spune multe despre comoditatea fiecăruia. Nu este doar o comoditate a trupului, este şi o comoditate a ochilor: obişnuiţi să vadă lumea doar în cele două dimensiuni oferite de ecranul televizoarelor, unii par să-şi pună de bunăvoie palma pe un ochi, "înregistrând" informaţia şi sacrificând tot ceea ce este în spatele ei. Riscul este ca, în ritmul acesta, să nu mai vedem lumea în care trăim, ci numai ceea ce ajunge în prim-plan. Or, prim-planul este o invenţie a cinematografului - ca şi planul secund, gros-planul şi toate celelalte procedee care aduc lumea mai aproape de noi, în trei dimensiuni.

Filmele europene (să zicem, unul portughez, unul belgian sau unul lituanian) nu sunt toate la fel, dar au un ceva comun care le deosebeşte de filmele americane (să zicem, cele hollywoodiene). Acest "ceva" nu ţine de meserie - pentru că, odată ce-a învăţat alfabetul imaginii-în-mişcare, orice regizor este egalul tuturor regizorilor din lume -, ci de un fel diferit de a privi lumea. Dacă necesitatea spunerii unor poveşti despre oameni stă la temelia facerii unui film, felul cum sunt priviţi acei oameni este ceea ce distinge un regizor bun de unul prost. Nu este vorba despre un "umanism" care ar dicta privirea justă - aceea care să lase oamenilor privilegiul de a nu fi doar nişte conserve de scenariu - pentru că în artă, se ştie, bunele sentimente nu duc automat la opere memorabile. Este vorba, însă, despre un mod de a decupa realitatea unui personaj împreună cu tot ceea ce este în spatele lui. Deci nu doar "motivaţiile" (ceea ce a devenit o reţetă la americani), nici pur şi simplu "amintirile" (ceea ce, în filmele hollywoodiene, este întotdeauna o funcţie a scenariului), ci şi: ataşamentele; curiozităţile; ciudăţeniile; neînţelesurile; opacităţile; pasiunile; visele. Într-un cuvânt - adâncimile.

Un singur exemplu: Le silence de Lorna, cel mai recent film al fraţilor Dardenne. O poveste "ruptă din realitate" pe care cineaştii belgieni o "rup" de orice asemănare cu reportajele de televiziune, până intr-acolo încât, văzând-o, ai sentimentul că lumea este, într-adevăr, atât de mult mai bogată decât cartea poştală de pe micul ecran: nu doar că oamenii sunt mai credibili, dar faptul că gesturile lor nu sunt întocmai aşa cum am anticipa - şi am vrea - să fie, lasă loc liber imaginaţiei fiecăruia dintre noi. Or, imaginaţia înseamnă libertate, iar o viaţă lipsită de libertate este la fel de "interesantă" ca un film cu finalul dinainte ştiut...

Cele mai bune filme dintre cele mai bune oferite de Festivalul Filmului European au în comun această libertate de a imagina viaţa altfel. De a demonstra (fără emfază demonstrativă!) că există un lucru inestimabil în lumea filmului european - indiferent de locul din Europa unde este făcut - care se cheamă complexitate. Fie că este vorba despre viaţa unei familii care trăieşte la marginea unei autostrăzi (în surprinzătorul Home al elveţiencei Ursula Meier), fie că este vorba despre un cuplu trecut de o anumită vârstă care îşi trăieşte intens "marginalitatea" erotică (în la fel de surprinzătorul Wolke Neun al germanului Andreas Dresen), fie că este vorba despre drama unei femei care se reintegrează - familial şi social - purtând cu ea un teribil secret (în emoţionantul Il y a longtemps que je t'aime al francezului Philippe Claudel), fie că - în fine - este vorba despre o altă "familie" (Mafia napolitană) pe care o cunoaştem, superficial, de la televizor şi care, în filmul-dinamită al italianului Matteo Garrone (după cartea compatriotului său Roberto Saviano) Gomorra, devine acel organism vital şi complex, făcut din nenumărate laşităţi şi complicităţi, susţinut de nevăzute "relaţii" şi compensaţii (materiale), surprins parcă pe viu, brutneorealist, fără urmă de fard hollywoodian - ba chiar, în anumite momente, la fel de absurd şi de straniu precum realitatea însăşi...

Dar poate că niciunul dintre ele nu atinge acea graţie a reordonării Vieţii după regulile Artei precum minunatul Les plages d'Agnès, documentarul octogenarei Agnès Varda. În asfinţitul vieţii, dar mai tânără ca mulţi, Varda îşi rememorează cariera şi revizitează locurile pe unde a trecut, evocându-şi familia, prietenii şi "tovarăşii de drum" cu care a traversat Noul Val şi ceea ce i-a urmat. Bogăţia (miraculoasă) a unei vieţi pline încape - iată - pe marele (şi totuşi, în comparaţie cu Viaţa, micul) ecran, cot la cot cu bogăţia (infinită) a Lumii. Cu aerul că se joacă, Varda ne arată plajele lui Agnès - şi, dacă suntem destul de atenţi, vom găsi pe acestea mai mult decât un film fermecător: poate chiar un fir de nisip / înţelepciune ce ne poate ajuta să înţelegem lumea în care trăim?

Descarcă programul Festivalului Filmului European 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul filmului european 2009
Spacer Spacer