Profesor universitar de literatură, cunoscut în special pentru romanul său Les âmes grises, care a primit premiul Renaudot în 2003, Philippe Claudel debutează în regie cu acest Il y a longtemps que je t'aime, căruia i-a scris şi scenariul.
"Romanele pe care le-am scris până la 34 de ani erau invariabil nereuşite. Pentru a începe să scrii cu adevărat e nevoie de durere, iubire, experienţă de viaţă, e nevoie să devii bărbat. După 34 de ani, romanele mele s-au îmbunătăţit pe neaşteptate. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu filmul. Am mai scris scenarii, dar nu am fost pregătit să regizez timp de zece ani. Apoi toată povestea mi-a venit brusc în minte, atât de clar încât nu m-am mai temut deloc. Eram foarte sigur pe mine şi ştiam exact ce vreau", spune el undeva. Asemenea declaraţii explică nu doar spiritul autocritic al autorului, ci şi grija sa pentru nuanţe.
Pentru că Il y a longtemps que je t'aime nu are deloc ezitări sau diletantism. Dimpotrivă, povestea - deloc banală - este spusă cu neobişnuit calm şi limpezime, iar regizorul ştie să creeze un suspans special prin urmărirea celor mai delicate resorturi sufleteşti ale personajelor. Reîntâlnirea a două surori, Juliette şi Léa, după ce prima dintre ele a stat 15 ani în închisoare, este, de fapt, o poveste despre vină şi iertare, despre crimă şi pedeapsă, despre graba şi frecvenţa cu care oamenii aplică verdicte şi fac erori, dar mai ales despre durere. Despre durerea livrescă, despre durerea zugrăvită în cărţi şi în artă, în general - atât de disecată, disputată, interpretată şi explicată, dar artificială, la urma urmei - versus durerea reală din viaţă, nesfârşită şi imposibil de uitat. Iar acest truc ficţional, menit să reliefeze şi mai expresiv durerea lui Juliette, eroina filmului, este servit cel mai bine de izbucnirea pătimaşă a rezervatei Léa, care îşi pierde doar pentru o scurtisimă secvenţă stăpânirea de sine, într-o discuţie cu studenţii cărora le predă literatura. În rest, Léa, cu discreţia sa, este interlocutorul perfect pentru enigmatica şi introvertita Juliette, care refuză să facă efuziuni, să se elibereze, să se explice sau să se disculpe în vreun fel. Rămasă într-o închisoare din care nu va scăpa niciodată (aşa cum, atât de tulburător, îşi numeşte la un moment dat trauma), ea asistă la propria reabilitare cu un aer absent ce camuflează tot zbuciumul unui suflet omenesc neobişnuit de sensibil. Pentru că povestea ne dezvăluie o femeie extrem de complexă, de fermecătoare, de tandră, de fragilă şi profundă, care contrazice cu fiecare gest postura sa iniţială. Iar adevăratul spectacol este reabilitarea ei. Pentru că, în timp ce reabilitarea juridică şi financiară nu ridică probleme extraordinare, cea socială este extrem de anevoioasă, iar cea sufletească pare să tindă spre imposibil - paradoxal - pe măsură ce filmul înaintează, deci timpul trece, teoretic, în favoarea închiderii rănilor şi a estompării traumelor. Numai că Juliette se loveşte de zidul invizibil şi extrem de puternic al suspiciunilor, indiferenţei şi grosolăniei omeneşti, până la un punct motivată narativ prin faptul că ea nu face nimic pentru a-şi explica fapta.
Iar dacă deznodământul răstoarnă totul, iar ultimele zece minute ale filmului capătă o intensitate emoţională aproape insuportabilă, dar şi o graţie şi o frumuseţe perfectă, totul se datorează şi jocului actoricesc de excepţie. Inteligent, subtil şi sensibil regizat, scris şi filmat, acest film static care nu plictiseşte nici o clipă beneficiază de interpretarea sublimă a unei foarte mari actriţe, pe care o vedem aici în cel mai bun rol al ei de până acum. Kristin Scott Thomas, pe care mulţi spectatori o consideră o actriţă de mare clasă (ceea ce şi este), cu un aer aristocrat, dar mulţi o văd ca pe o persoană rece, definitiv detaşată de orice emoţie, ne oferă aici o eroină plină de căldură şi fineţe, de farmec şi umanitate, în ciuda faptului că o parte din ea a murit. Actriţă matură, capabilă de incredibile nuanţe şi fermecătoare gesturi mici care compun un personaj mare, Kristin Scott Thomas, care a dezvăluit un umor teribil şi o ironie ascuţită în rarele comedii în care a jucat (Amour et confusions, Keeping Mum şi Easy Virtue), creează aici un personaj de o graţie singulară, în tandem cu o altă actriţă absolut specială, Elsa Zylberstein, care o secondează cu o subtilitate şi o receptivitate fără cusur.
Un film superb, de nepierdut, apreciat prin mai toate premiile importante ale cinematografului european (Academia Americană nu l-a mai luat în consideraţie, deşi a fost excelent primit şi cotat de criticii de peste ocean) şi prezentat în premieră, în România, în cadrul Festivalului Filmului European 2009, un film care transformă într-un mod incredibil un discurs despre durere şi înfrângere într-unul despre iubire, forţă şi regenerare.
Il y a longtemps que je t'aime / Te iubesc de mult, Franţa - Germania, 2008.
Regia: Philippe Claudel.
Cu: Kristin Scott Thomas, Laurent Grévill, Elsa Zylberstein, Frédéric Pierrot.