Scrisori din Cannes pentru Răzvan (primele două zile)

Dragă Răzvan,

aici plouă. De fapt, a fost furtună (peste noapte), cred că n-am mai prins niciodată furtună la Cannes - deşi vin de 13 ani... Acum e nici 7 dimineaţa şi încă mai tună.

Aseară am fost la masă cu Anamaria Marinca, Porumboiu, Vlad Ivanov, puţin mai tîrziu au venit şi Monica Bîrlădeanu cu Bobby Păunescu, iar şi mai tîrziu Radu Mihăileanu - cu care mă văd zilnic la vizionări pentru că e membru în juriul ecumenic, juriul acela cu oameni trişti şi prost îmbrăcaţi (din fericire pentru Radu, nu e cazul lui). Dar deciziile lor sînt adesea bune.

Ideea e că la masa cu Cornel se discuta cum ar trebui să fie îmbrăcată echipa azi, la urcarea treptelor de la salle Debussy, unde se prezintă Poliţist, adjectiv - filmul lui Porumboiu inclus în Un certain regard. Adică, dacă cu papion sau nu. Vlad zicea că-şi pune numai smokingul, că tot l-a adus. Ce smoking, hello, e 11 dimineaţa!, le zic. Acu, cu ploaia asta, băieţii ca băieţii, dar mă-ndoiesc că fetele se vor pune la rochie lungă... Sau, mai ştii?

Anamaria nu joacă nici în filmul lui Cornel, nici în Amintiri din Epoca de Aur, a venit - de la Londra - de drag, să fie alături de cele două echipe. La Londra tocmai a avut un reading din Cărtărescu, cu Cărtărescu, organizat de ICR-ul de acolo. Era cumva aprehensivă încă de la Berlin, mă-ntreba Da' cum e Cărtărescu, e ok, e dificil? E cool, i-am zis. Mi-a confirmat: aşa e. Oricum, i-am zis să nu-i spună că ne cunoaştem, pentru că tocmai am avut un conflict din cauza unei bloggeriţe haha.

Cornel făcea poze într-una (într-una cu Anamaria m-a scos din cadru pe jumătate, cică aşa e mai cool...), l-am întrebat ce l-a apucat. E o comandă de la ăştia de la Télérama pentru site-ul lor - îmi explică -, pun poze făcute de diverşi regizori. De azi îmi iau şi eu aparatul, împuşc tot ce apuc şi postez pe LiterNet! Deocamdată n-am pozat decît apartamentul din Suquet unde stau, acelaşi ca şi anul trecut, doar că acum s-a extins cu o cameră (dormitorul) la acelaşi preţ, ceea ce mi se pare cool. E zona mea preferată din Cannes - adică aceea veche, cu străduţe în pantă şi fîntîni la tot pasul.

De fapt, de ce-am venit la Cannes?
Ah da, pentru filme...

Păi festivalul a-nceput cu bine, după cum probabil ai aflat. Up - ultima minunăţie Pixar - e un film cu baloane colorate, un bătrînel ursuz şi un puşti care turuie tot timpul, care ajung în America de Sud (care e "în America, doar că în sud", cum îi explică fetiţa moşuleţului cînd erau ei mici, iar apoi ea îi devine nevastă) duşi, cu vechea lui casă cu tot, de miile de baloane legate de horn... Dacă ţi-a plăcut Les plages d'Agnès (şi ştiu că ţi-a plăcut!), o să-ţi placă şi ăsta, care e animaţie 3D. Pentru că e deştept, ingenios, cald şi haios şi te ia prin surprindere every 2 minutes. La unele faze ţi se rupe inima, la altele rîzi de nu mai poţi - scurt şi din inimă (cum ar fi momentul în care apar "cîinii vorbitori", iar "şeful" - un dobermann - vorbeşte cu o voce piţigiată, de turaţie rapidă, pentru că i se defectase zgarda electronică prin care vorbea... chestii d-astea). Şi mai apare o pasăre la fel de colorată ca baloanele, care nu se ştie ce e (endangered species probabil). Iar înaintea proiecţiei oficiale era plin Cannes-ul de baloane colorate... A fost, cred, cea mai veselă deschidere de festival. Şi una din cele mai bune, cu siguranţă - Cannes-ul avînd o chestie să deschidă, în general, cu calamităţi (vezi Da Vinci Code, dintre cele mai recente).

Deocamdată, din competiţie, le-am văzut pe toate (Up e în afara ei), adică - în ordine - Spring Fever (pe care eu l-aş traduce prin Amoc de primăvară) al chinezului Lou Ye, Fish Tank al englezoaicei Andrea Arnold şi Thirst al sud-coreeanului Park Chan-wook. Cel mai mult mi-a plăcut ultimul, care e de-a dreptul dement: un preot catolic (sud-coreenii au catolici?! în filmul ăsta, în orice caz, da) care se contaminează de o boală infecţioasă undeva în Africa, apoi se vindecă miraculos, aşa că bieţii ologi de pretutindeni vin în pelerinaj să-i vindece şi pe ei, doar că la un moment dat îţi dai seama că preotul-sfînt e niţel cam vampir, ajunge într-o familie cumsecade unde se joacă mahjong iar nevasta unui debil se dă la el, sex pe duşumea şi tot tacîmul, aşa că devine şi ea vampiră, ţopăie veseli peste case şi acoperişuri ca vampirii, îl îneacă pe debil, dar debilul mort tot le apare prin casă, şiroind de apă, şi mai mult nu-ţi spun că am povestit aproape tot filmul, ceea ce eu nu fac. Bun, ţi l-am povestit, dar asta nu face doi bani - Thirst-ul trebuie văzut ca să fie crezut! E aşa o combinaţie suprarealistă de genuri, moduri şi stiluri, ţopăie atît de dezinvolt între toate astea, cînd grotesc-gore, cînd comic-poetic, încît te lasă mască... Nu m-a plictisit decît un pic, spre final (are 2 ore şi un sfert), în rest am stat gură-cască - ca un cobai cuminte - cu ochii la zăpăceala de pe ecran.

Mi-a mai plăcut şi Amocul de primăvară, care e o poveste cu gay, apoi devine un triunghi (à la Jules et Jim). E filmat cu o cameră digitală, e foarte frumos (chiar calofil pe alocuri) şi foarte trist că deh, să fii gay în China nu e tocmai o idee bună, dar deşi o virează un pic spre melo are multe chestii mişto. Are şi destule scene de sex, şi încă destul de explicit, ceea ce iarăşi m-a lăsat mască. Regizorul a primit interdicţie de a filma pentru cinci ani, după Summer Palace din 2006, dar a găsit bani francezi şi hongkonghezi ca să facă filmul. N-o să fie proiectat în China, asta e clar, dar poate îl aduce Chiri la TIFF.

Singurul care m-a dezamăgit un pic, pînă acum, e Fish Tank-ul Andreei Arnold. Mi s-a părut aşa, un fel de "girl Billy Elliot waiting to get laid...", foarte în stilul lui Ken Loach (mă rog, un Loach ceva mai stilizat) şi foarte pe genul "filmul-englez-e-despre-working-class-să-vă-intre-bine-în-cap"... Îmi plăcuse mult anteriorul Red Road (cred că a fost şi la Bucureşti, nu mai ştiu dacă la festivalul european sau la unul din festivalurile britanice făcute tot de Chiri), care luase un premiu al juriului aici la Cannes acum 3 ani sau aşa, dar ăla avea o chestie deşteaptă în sensul că se centra pe CCTV şi toată povestea decurgea din ce vedea gagica pe monitoare, aşa că aveai tensiune, suspans şi tot tacîmul. În ăsta, tot aştepţi să se întîmple ceva, dar nu se întîmplă mare lucru - iar ce se întîmplă nu e cine ştie ce.

Acum te las, că tre' să mă sune RFI-ul şi să plec la vizionarea de 8.30, un film despre Keats (poetul) făcut de Jane Campion - tanti aia australiană cu The Piano. Nu ştiu de ce nu am vibraţii prea bune cu filmul ăsta.

Drag.