Gomorra este unul dintre marile titluri ale anului 2008. Comentat cu nesaţ la
Cannes, răsplătit cu tot
ce-i mai bun la
Premiile Academiei Europene de Film, dar absent controversat de pe lista finală a
Academiei Americane, traseul acestui film nu e întâmplător. Poate pentru că în cazul americanilor nu va fi niciodată loc de un film necosmetizat cu mafie italiană, fără figuri mitice şi coduri de onoare.
Gomorra merge mai departe: nu vorbeşte despre înlocuirea ordinii şi a legilor cu altele noi, nu analizează profilul psihologic al elegantului mafiot
pur-sânge, ci secţionează pe viu cinci poveşti despre distrugere.
Camorra, mafia napolitană care a transformat un oraş al artei
într-o Gomora contemporană, nu mai are alte reguli în afară de acumulare şi răzbunare, iar ce este cutremurător - efectele sunt vizibile la nivel micro, al destinului unor oameni obişnuiţi care sunt victime colaterale. Un bătrân trăieşte din plăţile pe care le face din partea mafiei către familiile celor închişi, un puşti visează să fie primit în clan, doi derbedei trag în gol cu mitraliera imitând ce văd pe stradă (şi la cinema, căci
printr-o extraordinar de fină critică adresată
Hollywood-ului, unul dintre ei strigă "
I am Tony Montana!"), un croitor
dintr-o fabrică de
haute couture administrată de mafie e pedepsit pentru că trădează şi un tânăr demisionează din slujba unui boss al deşeurilor toxice.
Regizorul Matteo Garrone dublează forţa subiectului prin cea a viziunii fruste, a violenţei în stare pură, la rândul ei dublată de realitatea care continuă în mod absurd ficţiunea: trei dintre actorii distribuiţi au fost ulterior arestaţi pentru colaborări cu mafia, iar Roberto Saviano, autorul romanului care a stat la baza filmului, este în continuare sub protecţia poliţiei din cauza ameninţărilor cu moartea. Dacă intraţi pe
site-ul lui, veţi citi: singurul şi adevăratul moştenitor al lui Pasolini.