Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scrisori din Cannes pentru Răzvan (ultimele zile)


Alex. Leo Şerban

mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragă Răzvan,

aici lumea închide prăvălia cu cîteva zile înainte să se termine festivalul... Unele publicaţii cotidiene nu mai apar, jurnaliştii sînt tot mai obosiţi şi adorm la filme, din drumul meu spre casă, pe colina Suquet, a dispărut pisica neagră pictată pe lemn, a rămas pisica neagră reală care-mi dă, uneori, bună dimineaţa. Croazeta e în continuare ticsită de lume, dar toată lumea asta pare confuză şi rătăcită - se înghesuie doar ca să se înghesuie, căci pentru unii oameni gregaritatea e singura natură.

Aseară am văzut şi ultimul film din competiţie, Map of the Sounds of Tokyo al spanioloaicei Isabel Coixet, era atît de prost încît - pentru că se întîmplă la Tokyo - l-am botezat şi pe ăsta: Lost in Fornication. Pe rîndurile din jurul meu erau cel puţin trei jurnalişti care adormiseră cu gura căscată, la sfîrşit presupun că s-au trezit totuşi pentru că şi eu, şi alţii, am huiduit din toată inima (Magda Mihăilescu, dacă poţi să crezi, a fluierat!). La un moment dat Sergi Lopez (care e un actor extraordinar, nu'ş ce a căutat în pelteaua asta cu gust de peşte...) face un karaoke pe Enjoy the Silence al Depeche Mozilor, şi mi-am amintit de SMS-ul Mariei Dinulescu de acum cîteva zile (atunci era încă secret!) cum că va apărea în următorul clip al formaţiei. Cool, nu?

Karaoke-le pare să fi fost scena-replay a actualei ediţii - a apărut şi-n chinezescul Spring Fever (unde era chiar emoţionant), şi-n The Time that Remains al palestinianului Elia Suleiman (My Heart Will Go On), şi-n ăsta... Filmul lui Suleiman, deşi foarte aplaudat, m-a lăsat rece - era să şi adorm, precum ăştia la madam Coixet. E haios pe mici momente (ca de pildă atunci cînd o mătuşă Olga trece prin camera în care stau toţi membrii familiei şi nu-i vede pe niciunul, fiind mioapă), dar îţi dai seama pe urmă că efectele sînt destul de căutate (şi uneori, nu destul de găsite), sau simţi că regizorul stă prea mult pe ele ca şi cum ne-ar face cu ochiul. Suleiman apare şi el, ca de obicei (e, oricum, o autobiografie familială), dar şi apariţiile lui - ca un Malec / Nosferatu mut cu ochi trişti - devin la un moment dat ostentative, ca şi cum ar simţi nevoia să se iscălească pe peliculă.

Infinit mai mult mi-a plăcut Das Weisse Band al lui Haneke, care are ceva de tictac de ceas în desfăşurarea lui în alb-negru. O poveste molcomă, "tictacticoasă" deci, dintr-un sat protestant de dinaintea Primului Război Mondial, spusă de învăţătorul satului (acum, o voce de bătrîn) care anunţă încă de la început o serie de "întîmplări stranii" petrecute acolo, lăsîndu-te să bănuieşti un whodunnit. Nici întîmplările nu sînt atît de "stranii", nici whodunnit-ul nu e lămurit la sfîrşit - dar, cu toate astea, povestea se ţine şi te ţine, impecabil filmată şi jucată, lăsîndu-te pînă la urmă să intuieşti că violenţa surdă care a mocnit de-a lungul lui era cauzată de copii... (Dacă-ţi aminteşti, şi în Caché era vorba - printre altele - despre perversitate infantilă.)

De Inglourious Basterds al lui Tarantino parcă ţi-am zis, nici nu mai ştiu. E un film al dracu' de eficient, nu te plictiseşti o secundă (deşi are 2 ore jumate) şi îl "introduce" pe acest Christoph Waltz - actor austriac care fură fiecare scenă în care apare, e senzaţional! Joacă rolul unui colonel nazist şi-ţi dai seama - după sclipirea din ochi - că a ju-bi-lat să facă acest personaj, nu pot să nu mă gîndesc că poate i-ar fi plăcut să fie pe bune ofiţer al celui de-al Treilea Reich... Dar toţi sînt foarte buni (pînă şi Diane Krüger şi Daniel Brühl, după care nu mă prăpădeam), toţi - cu excepţia lui Brad Pitt, săracu', încremenit într-un rictus de Marlon Brando în The Godfather. Mă rog, trebuia să fie şi el în film, i guess, nu-ţi vinzi filmul cu numele lui Christoph Waltz (deşi ar merita). Una din cronicile la film (din care afli, poţi să crezi sau nu, că Hitler, Göring şi Goebbels au murit în explozia unui cinematograf parizian ca urmare a răzbunării unei evreice) se termina foarte simpatic, zicea - cam cum fac şi eu, rebotezînd filmele - că Inglourious Basterds ar trebui să fie vîndut cu titlul Kill Adolf 1 & 2...

Şi filmul lui Monsieur Alain Resnais (87 de ani) mi-a plăcut, e aşa de aerian şi de graţios şi de elegant şi de nonşalant că pare desprins dintr-unul din baloanele colorate din Up (animaţia care-a deschis Cannes-ul) - ţi-am zis doar că filmele comunică! După cum şi Enter the Void - ego-tripul lui Gaspar Noe, care durează 2 ore şi 45! - comunică, în mod evident, cu Antichrist-ul lui LvT (vedem o scenă de avort, o scenă de sex din perspectiva vaginului şi un viteaz spermatozoid bătînd la uşa unui ovul primitor, ca-ntr-un documentar pe Discovery), dar e ca un fel de variantă life-affirming a acestuia - în locul lui Nietzsche, Cartea tibetană a morţilor... Noe este neruşinat de ambiţios, aşa e, e (inutil de) flashy şi de flamboaiant şi de bombastic - o poveste despre Viaţă, Moarte şi Viaţa de după Moarte, nici mai mult nici mai puţin! -, dar filmul său impresionează prin anvergură, curaj şi virtuozitate tehnică.

Am mai văzut şi The Imaginarium of Doctor Parnassus, filmul lui Terry Gilliam care era să nu mai fie, pentru că Heath Ledger a murit în timpul turnării lui. Începutul îţi zbîrleşte părul, pare un fel de Art Imitates Death cînd îl vezi pe Heath spînzurat de un pod, declarat mort şi-apoi readus la viaţă - sînt momente aproape reality-show, în care în ditamai sală Lumière nu se auzea o respiraţie... Te gîndeşti cît de inutil e totul, această vanitate a Artei de a fi mai tare ca Viaţa, mai tare ca Moartea, de a-l "învia" pe Ledger, pînă la urmă tot Moartea are "the final cut" şi nu poţi decît să te uiţi încremenit la ecran şi să te consolezi spunîndu-ţi că uite, Heath lives on prin rolurile sale. (Şi mai e o discuţie, pe la jumătatea filmului - cred că a fost scrisă şi filmată după moartea lui -, în care ni se spune că cei care mor tineri rămîn tineri pentru că nu apucă să îmbătrînească, şi că imaginea / tinereţea lor e forever, blablabla.)

Ce vroiam să-ţi mai spun e că în dimineaţa aceea, pe la 8 cînd mă duceam la filmul lui Gilliam, l-am văzut - pentru prima dată anul ăsta la Cannes - pe Roger Ebert, cel mai celebru critic american, venind la aceeaşi proiecţie la braţul unei doamne asiatice (o fi fost soţia lui, habar n-am). Ebert suferă, de multă vreme, de un cancer al feţei, a făcut nuştiucîte operaţii dar cancerul avansează... Chipul lui (cu gura deschisă larg într-o parte şi cu toată partea de jos a feţei total deformată) seamănă cu Strigătul lui Munch, nu poţi să te uiţi la el mai mult de cîteva secunde. Dar mi s-a înmuiat inima, acolo pe treptele alea mari şi roşii, văzînd cu cîtă dedicaţie mai vine omul ăsta, dis-de-dimineaţă, să vadă un film pe care vrea să-l vadă, cît curaj îţi trebuie să vii să vezi un film în care actorul principal a murit tînăr, tînăr forever, ştiind că fiecare secundă a lui pe ecran e ca un memento al propriei tale morţi, cîtă corectitudine şi rectitudine profesională la acest om care nu mai seamănă cu un om, care e dispus să se lase văzut de atîţia ochi indiscreţi pînă la intrarea în sală doar ca să vadă un film, ştiind că, odată stinse luminile, propria lui diformitate dispare în beznă şi propria lui dragoste de Cinema se topeşte - alături de a celorlalţi - în fluidul luminos care mişcă nişte corpuri pe un ecran...

Omul acesta a scris frumos despre Antichrist-ul lui Lars von Trier, deşi poate că nu tocmai "genul lui" de film, i-a acordat înţelegerea şi răbdarea şi răgazul de a medita asupra lui fără a-l desfiinţa cu un rîs "sănătos" - cum au făcut-o atîţia. Eu unul ştiu că n-aş putea face niciodată acest lucru, nu mi se pare că Cinema-ul - oricît de mare - merită să dai atîta din tine, iar pasiunea mea pentru film (totuşi reală) se opreşte în pragul unei cochetării pe care mi-o asum; dar imaginea lui Roger Ebert venind să vadă filmul lui Terry Gilliam mă va urmări multă vreme, chiar şi după ce voi renunţa la această meserie. Mi s-a părut că văd, pe chipul acela schimonosit pe nedrept, o marcă de nobleţe "out of this (Cannes) world" - ca şi cum, într-o lume în care frumuseţea se vinde atît de bine, ultimul semn al ascezei (cinematografice) este anti-frumuseţea.

Drag



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2009
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Abilitate - Un prophète, Andrei Gorzo
 Un prophète très discret, Iulia Blaga
 Lazy Basterds - Cannes 09, Andrei Creţulescu
 3 doamne, şi toate trei... - Cannes, 2009, Alex. Leo Şerban
 Încă un Cannes, Alex. Leo Şerban, în dialog cu Iulia Blaga
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer