Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2008

Ulei pe pânză la TIFF 2008


Florian-Rareş Tileagă

Man.In.Fest, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Tot felul de filme pe la TIFF! Lungi, scurte, bune, nebune, să ai de unde alege... Atâta doar că n-apucai să vezi chiar tot - mai mult de patru pe zi nu puteai urmări, rămânând, totuşi, odihnit, lucid, dornic de film.

Au fost, însă, unele care te storceau de puteri, de nu mai erai în stare să vezi altceva după ele. Vorbim aici de trei producţii (Las meninas / Doamnele de onoare, El cielo, la tierra y la lluvia / Cerul, pământul şi ploaia şi Delta), diferite ca valoare ca de la cer la pământ; pe care le-am văzut la TIFF în trei zile diferite. Şi asta fiindcă imaginea lor a avut o intensitate atât de pătrunzătoare a semnificaţiei şi un tempo atât de lent, aproape încremenit, încât se amestecau, oarecum, pelicula cu pictura. Hai să vedem, pe rând, ce a propus fiecare din filmele astea, de la poveste la picturalitatea imaginii de care ziceam.

Ar fi în, primul rând, Las meninas (tr. Doamnele de onoare), film ucrainean din 2008, regizat de Igor Podolchak într-o casă de vară din inima pădurii, unde... Unde nu ştiu ce să-ţi spun că se întâmplă, pentru că filmul e o încâlcire de imagini şi replici din care abia poţi stoarce câteva semnificaţii. Sigur că din sinopsis-uri înţelegi tot (?), ţi se spune ceva despre o familie "torturată emoţional şi psihologic de cerinţele nenumărate şi insistente ale fiului bolnav". Dar ce te faci fără sinopsis? Îţi spun eu: rămâi cu gura căscată că ai nimerit la un film în care numai regizorul pricepe ce a vrut să facă. Bineînţeles, vezi câteva personaje care pălăvrăgesc fără noimă în jurul unei mese, pe care se pune încontinuu de mâncare. Toţi înfulecă, toţi dau din gură despre te miri ce amănunte, numai de ei ştiute şi... cam asta e tot. Dar numai regizorul poate fi 100% sigur că personajele alea sunt într-adevăr mama, tata, sora şi fiul, şi asta fiindcă puţinele căi prin care le poţi cunoaşte sunt confuze. Adică, ai de-a face cu un scenariu înţesat de replici haotice, despre lucruri total nelegate între ele, repetate obsesiv, replici care stârnesc personajelor un interes pe care tu nu prea apuci să-l înţelegi.

Nu cred, totuşi, că asta i-a făcut pe mulţi să iasă de la film. Lipsite cu adevărat de motivaţie narativă sunt acţiunile scurtcircuitate ale personajelor, care pică parcă din cer. Pardon, din iad, fiind scabroase din cale-afară, aruncate pe peliculă parcă de dragul provocării. La asta se adaugă gros-planurile deformate; mişcările greoaie ale personajelor; vorbăria lor dezinteresată, dar nejustificată, parcă anti-cehoviană; muzica stridentă şi atonală, care amplifică acolo unde nu vezi de ce ar fi nevoie de suspans; zgomotele permanente din casă, care însoţesc imaginea; şi o puzderie de panoramări lente, cu schimbări de ritm neaşteptate şi - cel mai grav - obscure ca semnificaţie. Ştiu că toate aceste elemente de ambianţă au rolul lor de a transmite visceral o stare de teroare psihică; totuşi, abuzul de vizualitate e la vedere şi supără.

Altminteri, filmul ar putea fi lăudat cap-coadă pentru rafinamentul imaginii - cu citate evidente din estetica jocului de penumbre, umbre şi contururi a lui Caravaggio, precum şi din delicateţea stranie şi neliniştitoare a compoziţiilor lui Velasquez (de unde şi titlul...); sau din pictura intimistă-burgheză a epocii victoriene. Dar una e să citezi, cu sprijin şi justificare în naraţiune, şi alta e să băltească filmul de metafore vizuale, de dragul exerciţiilor de stilistică regizorală. Unii ar putea să sară ca arşi, spunând că e old-fashioned să mai cauţi sensuri şi story în film. Da, dar lucrând fără un minim suport narativ, nimic nu te va opri să introduci în film absolut orice, în numele esteticii, punându-le tuturor răbdarea la încercare. Cum a făcut-o, fără rost, această proastă înţelegere a structurii filmului de artă, adică Las meninas...

Cam la fel stau lucrurile şi cu El cielo, la tierra y la lluvia / Cerul, pământul şi ploaia (Chile - Franţa - Germania, 2008, r. Jose Luis Torres Leiva), la care lumea s-a îmbulzit mai ceva ca la târg. Dar una era înghesuiala din sală, şi alta starea de vizionare care a cuprins publicul. Altfel spus, a fost mai importantă receptarea filmului decât filmul în sine. Povestea din El cielo, la tierra y la lluvia contează şi ea, prin scenele de viaţă ce o surprind pe tânăra Ana ducându-şi zilele într-un sat de munte, unde îi poartă de grijă mamei bolnave şi surorii depresive. Cât despre sat, nu este unul idilic, ci o adunătură mohorâtă de căsuţe, amestecate cu noroiul şi cu ploaia. Totul pare înghiţit în rutina şi singurătatea care macină sufletele şi le reduce la tăcere, întreg filmul fiind aproape mut, amintindu-ţi de tăcerile apăsătoare şi de scenografiile sterile din Nói, albinói (r. Dagur Kári) sau Whisky (r. Juan Pablo Rebello), ambele câştigătoare de trofee TIFF. E atâta monotonie, încât nici măcar când Ana e concediată şi, apoi, angajată ca menajeră în casa unui bărbat de care, pesemne, îşi va lega viaţa, lucrurile nu se precipită, ci rămân înţepenite în aceeaşi muţenie de ciment.

Cam asta e povestea. Dar felul în care ajunge ea la public e... cu totul altceva. Mă refer la insistenţa grozavă cu care camera de filmat întârzie, molatec, pe cea mai măruntă acţiune sau detaliu scenografic. Filmul e plin de panoramări şi transfocări, una mai lentă ca alta, care fac ca imaginea să inflameze semnificaţiile oricărui gest sau obiect neînsemnat. Sigur, după prima jumătate de oră era cât pe-aici să-mi placă soluţia asta de regie. Nu mă puteam abţine să laud lirismul acestui eseu vizual, în care tăcerile, chipurile şi peisajele largi păreau să aibă o estetică numai a lor, bine lucrată vizual. Ba chiar eram gata să aşez filmul ăsta lângă producţii de primă mână în materie de literaritate şi poetică a portretelor şi naturilor moarte, cu valenţe interioare (ca Nostalgia lui Tarkovski, Viskningar Och Rop / Strigăte şi şoapte al lui Bergman, Deer Hunter al lui Michael Cimino).

Dar, hei, m-am răzgândit imediat; fiindcă El cielo, la tierra y la lluvia n-a făcut decât să fure meserie de la toate aceste capodopere, cu care nu are decât slabe atingeri la nivel imagistic. Din păcate, e o construcţie narativă subţire, care nu e în stare să motiveze ritmul greoi şi să-l captiveze, cât de cât, pe spectator. Bun, faci film de două ore, în care imaginile curg lent, vrând, astfel, să dai valoare picturală fiecărui cadru. Dar unde-i plăcerea vizionării, dacă tu vii cu o poveste previzibilă da capo al fine, fără brumă de surpriză, ori de contrapunct? Nasol... Adică îngrijorător, pentru că e plină cinematografia de scenarii slabe şi de pretenţii de artă adevărată, doar pentru că seamănă cu arta adevărată.

Dar în ultima zi de TIFF am văzut Delta. Şi bine am făcut, pentru că m-am simţit răzbunat pentru toate orele de vizionare şi nervii întinşi de la te miri ce pelicule care nu erau nici cinematografie, nici pictură. Delta este o producţie maghiară, în regia unuia care a mai trecut pe la TIFF, în 2005, cu Johanna, un musical superb. Îl cheamă Kornél Mundruczó şi e proaspăt întors de la Cannes, unde, atenţie, a fost răsplătit cu premiul FIPRESCI şi o nominalizare la Palme d'Or pentru acest lungmetraj, produs în 2008.

Bag mâna-n foc că-l aşteaptă încă multe alte premii, pentru care am găsit destule motive în timp ce urmăream acest minuţios eseu vizual despre lumea tăcută a Deltei Dunării, unde se naşte dragostea incestuoasă între doi fraţi, regăsiţi după o lungă despărţire. Nu e, însă, nimic revoltător la mijloc, şi asta pentru că iubirea lor e o reacţie firească la ura animalică a celorlalţi. Cu ei au de-a face cei doi tineri, aşa încât îşi construiesc propria lor căsuţă lacustră, departe de lume, naufragiaţi în acest peisaj cu apă. Ca să înţelegi mai bine, e un soi de variantă, nesiropoasă, a vechiului hit hollywoodian Laguna albastră. Însă povestea are atingere mai degrabă cu mecanismele dramatice din tragediile greceşti, în care recunoaşterile idilice frate-soră sunt răsturnate de orori. Spun asta pentru că filmul se încheie amar, cu uciderea cuplului de îndrăgostiţi de către sătenii care nu le mai suportă fericirea.

Toate sunt cuprinse, în Delta, într-un mănunchi de scene care curg apăsat, cu viteza picăturilor de perfuzie. Te laşi furat de frumuseţea picturală a cadrelor cu imagini din deltă, scăldate în jocuri de lumini rupte parcă din scenariile rustice şi statice ale impresionistului Giovanni Segatini. Plus că abia dacă se spun câteva replici - şi ele convenţionale - între personaje, comunicarea vitală fiind articulată altfel: prin gesturi şi priviri care fac din acest film un studiu splendid despre tandreţe. Şi îţi tihneşte toată această linişte a poveştii, a personajelor, care spune tot ce trebuie să ştii despre ele, cam ca în bizarul Bin-jip al lui Kim Ki-duk.

Delicatesa casei e, însă, coloana sonoră: sunete metalice sinistre, în surdină, precum şi muzica lui Félix Lajkó, cu duet de viori care-ţi taie răsuflarea. Am mai găsit aici împlinirea echilibrată, narativ şi vizual, a unor motive dramatice care, în alte filme, erau folosite strident (precum violul fetei, din Irréversible de Gaspar Noé, sau Calvarul lui Fabrice du Weltz). Ca să închei, mărturisesc că Delta mi-a rămas în minte nu doar ca cel mai valoros film de la TIFF 2008, ci şi ca una din cele mai rafinate construcţii cinematografice din câte mi-a fost dat să văd până acum.

Chit că doar unul din trei a fost OK, nu-mi pare rău că am văzut filmele acestea. Le-aş vedea din nou, poate cu şi mai multă răbdare pentru studiul imaginii. Deşi, dacă mă gândesc bine, cinematografia a fost dintotdeauna mult mai mult decât montaj pretenţios şi riscant de imagini...



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Festival. Film festival - TIFF 2008, Andrei Creţulescu, cu SMS-uri de la directorul festivalului Mihai Chirilov
 În culise la TIFF (2008) / Ghid de folosinţă pentru ediţiile următoare, Iulia Blaga
 După 9 ani, concursul de scenarii HBO are o istorie deloc neglijabilă, Cristina Corciovescu
 Cum s-a văzut TIFF 2008 de la AperiTIFF, Autori diverşi
 Filme care nu există (dar costă) - TIFF 2008, Anca Grădinariu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer