mai 2009
Festivalul TIFF 2009
Antichristul lui Lars von Trier va fi prezentat la TIFF. O singură proiecţie, în penultima zi de festival, în aer liber. Discuţiile dinspre Cannes nu promit că filmul acesta e o capodoperă, însă întotdeauna semnătura danezului înseamnă zbucium şi idei, pasiune şi suferinţă, trăire la limită, adică suficientă provocare încît producţia lui să merite trăită.

După mai bine de un secol de cinema rămîn foarte puţine clipe în care poţi constata că pe ecran, în faţa ta, se derulează ceva nou. M-am surprins în astfel de ipostaze de două ori la TIFF. Acum vreo trei ani, cînd am văzut Taxidermia lui Palfi Gyorgy, şi acum doi ani, cînd am văzut Inland Empire. Dacă probleme calitative nu au aparut cînd am avut astfel de revelaţii - adică mi-era clar că am în faţă un eveniment cinematografic deosebit, pe care l-am apreciat ca atare - tot există o situaţie care nu poate fi eludată în relaţie cu propria persoană: afectivitatea, empatia cu cele văzute. Cazul Inland Empire: am urmărit filmul, am înţeles ce vrea, am spus că încercarea de a subţia peretele care desparte cinematografia de arta video e interesantă şi, la fel, că e interesant exerciţiul prin care Lynch îşi disecă cinematografia - mărcile sale consacrate - de parcă şi-ar face un soi de anamneză critică, dar că toate astea nu îmi vin pe suflet, e doar o conceptualizare accelerată, una care îşi găseşte sfîrşitul înainte să apară creditele filmului pe ecran tocmai fiindcă nu are şi suflet, sentimente.

Taxidermia e o ironie deşănţată la adresa măreţiei poporului maghiar şi a creaţiei artistice în genere. Mi-a plăcut că într-o producţie copleşitoare prin natura celor înfăţişate, actul creator însuşi e persiflat în ideea că oricum ai privi istoria, rezultatul e moartea. Creaţia înseamnă de două ori moarte - ceea ce concepe taxidermistul atunci cînd se eviscerează e un simulacru al unei statui de Michelangelo, iar simulacrul poate trece drept nou / noutate din cauza şocului pe care în produce, un şoc al întîlnirii cu o altă materie artistică - trupul uman propriu-zis, carnea neînsufleţită. Noutatea artistică dispare şi se instituie simulacrul, pentru a cărei materie e necesară o despiritualizare, ceea ce implică tot moartea! În acelaşi timp, drumul spiritual pe care îl vedem în epopeea familiei Balatony urmează aceeaşi logică a morţii: din cultul puterii - ordinea tatălui, paternitatea - există o singură posibilitate de a evada: onirismul sexual; stricteţea şi visurile sexuale facilitează naşterea unui cult al corporalităţii - care, în exerciţiul ironic al lui Palfy, e tot extrem (întrecerile sportive la înfulecat, unde antrenamentul e militărie, iar gloria, avînd în vedere natura "sportului", e o aspiraţie cît se poate de tembelă); iar atunci cînd această nouă modă (valorizarea trupului, înaintea sufletului) atinge incandescenţa şi stă să explodeze, intervine conştiina artistică şi omoară definitiv starea de fapt, transformînd-o în exponat de muzeu.

TIFF 2009 are în program cel puţin două astfel de pelicule. Gomorra lui Matteo Garrone e unul dintre ele. Am vorbit despre acest film pe larg aici şi oricum e deja pe marile noastre ecrane. Însă i se potriveşte de minune proiecţia din TIFF, iar în vînzoleala specifică unui festival acest film e un reper cert. Gomorra e încercarea lui Garrone de a institui un etalon pentru ceea ce obişnuiesc să numesc realism estetic, adică o poveste eliberată de orice manipulare decît cea specifică actului cinematografic propriu-zis (ideologia proiecţiei, înregistrarea unei acţiuni jucate). În mîinile lui Garrone povestea Camorrei, mafia napoletană, devine un documentar spus cu mijloacele filmului de ficţiune. Gomorra pune între paranteze tipul de gangster cool care poate fi întîlnit în producţiile hollywoodiene. Ajungem faţă în faţă cu o lume a crimei seci, a loviturilor aplicate brusc, definitiv, o lume în care, inevitabil, caracatiţa îi va atinge pe toţi. Autorul intră în devenirea acelei lumi şi o părăseşte după două ore în care ai impresia că ai fost conectat în direct la evenimentele urmărite. Gomorra lasă în urmă o senzaţie de sfîrşeală fiindcă singurul lucru clar e că acel univers se extinde în continuare, doar camerele de filmat au încetat să mai transmită expansiunea lui.

Celălalt hit al TIFF-ului e Hunger al lui Steve McQueen, Camera d'Or în 2008 la Cannes. Hunger vorbeşte despre răzvrătirea deţinuţilor IRA din închisoarea Maze din Irlanda de Nord, în 1981, care culminează cu o serioasă grevă a foamei. Prin analogie, construcţia filmului seamănă cu un castel din cupe de şampanie perfect echilibrate: planuri cu întindere temporală aproape identică asaltează simţurile spectatorului în acelaşi mod pe care îl găsim şi la Haneke în Der Siebente Kontinent - filmul încordează nervii, adînceşte claustrofibia şi, treptat, sufocă privitorul. Faţă de Haneke, însă, McQueen operează şi poetic. În clipa în care tensiunea atinge cote alarmante, pentru a da răgaz conştiinţei să judece cele observate, McQueen aşează cîte un interludiu glisant în istoria de pe ecran. Şi dacă spuneţi că un castel din pahare nu e suficient, e ok, McQueen s-a gîndit şi la asta, aşa că a pus deasupra castelului o sticlă de şampanie, plină şi ea! Hunger conţine cel mai lung plan din istoria cinematografiei - şaptesprezece minute şi jumătate în care e filmat dialogul dintre Bobby Sands, deţinutul care hotărăşte să înceapă greva foamei, şi un preot. Nu trebuie ratat!

În rubrica 3x3 din acest TIFF poate fi întîlnit Jim Jarmush. Două filme merită toată atenţia - Night on Earth suprinde cinci fragmente de viaţă din cinci oraşe diferite de pe mapamond. Toate se petrec în acelaşi interval temporal. Unul dintre aceste episoade, cel din Roma, îl are ca protagonist pe Roberto Benigni în rol de taximetrist care se confesează unui preot. E o poveste demenţială, amintirea ei vă va binedispune toată viaţa. Celălalt film de clasă din selecţia Jim Jarmush e Stranger than Paradise, o peliculă închegată din punct de vedere conceptual, unde sîntem invitaţi să medităm la plictis, jenă, rude, călătorii şi noroc.

Man on Wire e documentarul care a cîştigat în 2009 Oscarul de profil. Prezintă istoria lui Philippe Petit, un mergător pe sîrmă, care, în 1974, s-a plimbat o bună vreme pe un cablu întins între acoperişurile Turnurilor Gemene din New York. Povestea în sine e spectaculoasă şi, pe deasupra, domnul Petit e un tip plin de viaţă, un povestaş înnăscut, care vă va delecta fără probleme nouăzeci de minute.

Despre Amintiri din Epoca de Aur, despre Poliţist, adjectiv, despre Choke sau despre filmele lui Mika Kaurismaki, despre Tokyo Sonata sau despre Anti-Hollywood, voi scrie imediat ce am să le văd. Voi urmări şi competiţia, în 2008 am avut bucuria să-l descopăr pe Fernando Eimbcke cu Lake Tahoe. Dacă voi avea o astfel de revelaţie şi în competiţia actuală, TIFF 2009 va fi un eveniment reuşit!

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus