regia: Mika Kaurismäki
Al cincilea lungmetraj al carierei finlandezului Mika Kaurismäki, Helsinki Napoli All Night Long e primul film văzut în această ediţie de festival. Şi cred că reprezintă cel mai în forţă debut al TIFF-ului din istoria mea personală.
Nefiind o capodoperă, filmul din 1987 e realizat cu talent, cu poftă de cinema şi cu enormă dăruire. Kaurismäki avea la acea dată puţin peste treizeci de ani. Se simte prospeţimea privirii lui cinematografice în fiecare secvenţă a lui Helsinki Napoli All Night Long. Filmul se încadrează cu brio în lista marilor filme indie ale anilor '80, având patina senzorială a unui Der Himmel über Berlin de Wenders sau Stranger than Paradise de Jarmusch. Altfel, aduce omagiu unor cineaşti precum Samuel Fuller, care şi apare într-un rol secundar, Nicolas Ray sau Jean-Luc Godard. Ultimii doi cineaşti menţionaţi sunt celebri, printre altele, pentru uşurătatea şi voluptatea cu care jonglau cu genurile cinematografice, realizând filme inclasabile şi, din acest motiv, iconoclaste. Precum ei, Kaurismäki realizează aici o operă care transcede genurile, necăzând însă într-o zonă pur experimentală şi nerămânând la stadiul de exerciţiu stilistic. Poate Ray e cel mai apropiat reper al finlandezului, deoarece Godard avea totuşi o bătaie mai largă, filmele sale despicând diferite probleme sociale sau ridicând diverse probleme filosofice referitoare la natura umană.
Kaurismäki, precum Ray, aduce în prim plan în Helsinki Napoli All Night Long o poveste oarecare, reprezentând mai degrabă un pretext pentru el de a-şi exersa viziunea cinematografică. Tarantino ar fi un alt reper în acest sens. Urmăreşte, pe parcursul mai multor nopţi, peripeţiile unui şofer de taxi care e implicat fără voie într-un jaf finalizat în crimă. Acesta rămâne cu două cadavre pe bancheta din spate şi cu banii rezultaţi în urma jafului. Răufăcătorii îi răpesc cei trei copii, ceea ce îl va determina să returneze valiza cu bani. În final, în urma altor şi altor probleme, va rămâne şi cu familia intactă, dar şi cu banii.
Din această simplă rezumare a scenariului devine clară cred lipsa de pretenţii intelectuale a filmului. Kaurismäki e onest şi nu forţează în niciun fel găsirea unor puncte de sprijin transferate din planul social. Cu toate acestea, Helsinki Napoli All Night Long are şi o valoare de document, cineastul imortalizând în repetate rânduri clădirile, zidurile cu graffiti, străzile oraşului Helsinki. În acelaşi timp, îşi conduce actorii spre interpretări juste ale personajelor şi reuşeşte, prin mizanscena căutată, dar în acelaşi timp spontană, să îşi găsească o voce proprie, care să-i departajeze net stilul de cel al lui Jarmusch sau Wenders (ambii apărând în film în roluri episodice). Un alt actor care apare în Helsinki Napoli All Night Long într-un rol mai consistent de această dată, al unuia dintre răufăcători, e Eddie Constantine, celebrul protagonist din Alphaville al lui Godard, dar şi din alte filme de serie B franceze ale anilor '50 - '60. Toate aceste apariţii (Jarmusch, Wenders, Constantine, Fuller) trebuie citite şi într-o cheie omagială. E evident că Mika Kaurismäki a avut aici o miză cinefilă în primul rând. A reuşit să realizeze un film complex din punct de vedere cinematografic, deşi uşor confuz la nivelul primar al plotului. Oricum e un cineast de urmărit şi sunt recunoscător TIFF-ului că ne oferă prilejul să vedem alte două lungmetraje şi două scurt sau mediu-metraje ale carierei lui în ediţia prezentă.
Helsinki Napoli All Night Long va fi proiectat pentru a doua oară joi 4 iunie 2009 la Cinema City - Sala 9, de la ora 11.30.
Revanche / Revanşa, Austria, 2008
regia: Götz Spielmann
Al cincilea lungmetraj al cineastului austriac Götz Spielmann, Revanche i-a adus acestuia în 2009 o nominalizare la Oscar pentru film străin. Debutând precum un film uzual de Ulrich Seidl şi continuând precum un film de Haneke, Revanche se dezvăluie treptat, treptat drept o încercare academică, artificială şi neinteresantă în cinema.
Personajul principal e un bărbat de vârstă mijlocie implicat într-o relaţie amoroasă cu o prostituată ucraineancă (nuditatea, mai conformistă, dar şi plotul amintesc de Import/Export al lui Seidl). Împreună iau decizia să jefuiască o bancă. Problema este că la locul faptei se află total întâmplător un poliţist. Acesta trage un foc de armă în urma maşinii lor, ucigând-o pe domnişoara infractoare. Un sub-plot îl înfăţişează pe acest personaj în intimitatea familiei, alături de soţia cu care încearcă în zadar să conceapă un copil. Planurile se întrepătrund, protagonistul ajungând să aibă o relaţie cu soţia poliţistului. În final, ea rămâne însărcinată cu el, cei doi făcând o înţelegere: ea nu va spune nimănui că el fusese jefuitorul băncii, iar el nu va divulga relaţia lor extraconjugală. Toată această a doua parte a plotului poate duce cu gândul la filmele lui Haneke, miza căzând pe drama unui personaj aflat într-un impas moral: să-l ucidă sau nu pe poliţistul oricum năpăstuit de soartă, criminal fără voie şi apăsat de conştiinţa crimei comise? Orice fel de asemănări cu opera celor doi cineaşti austrieci de prim calibru (Seidl şi Haneke) se opresc însă aici. Spielmann e conformist, nu are o viziune cinematografică proprie şi edulcorează un subiect puternic. În loc să devină relevant uman, Revanche operează mai degrabă precum o dramă psihologică de duzină, personajele şi situaţiile prin care trec ele nefiind în fapt credibile. Sunt nenumărate scenele în care actorii sunt exteriori propriilor personaje, părând incomodaţi de ceva în desăvârşirea artistică. Spielmann apelează în aproape 95 la sută din film la un artificiu vizual: lasă camera fixă, mizanscenând doar mişcările personajelor în raport cu obiectivul şi cu decorul. Această decizie regizorală nu constituie decât o încercare de a conferi o aură artsy unui scenariu plat. Banalizează maniera cinematografică a lui Seidl din Import/Export, unde picturalitatea cadrelor era într-adevăr potenţată de imobilitatea camerelor de filmat. Spielmann nu are temperament artistic, nici nu pare să deţină o cultură cinematografică solidă.
Dacă am fi răi, am putea conchide afirmând că deţine toate defectele care impun membrilor academiilor de film ale lumii să ia în considerare un cineast. Având în vedere că Entre les murs al lui Cantet a fost de asemenea nominalizat la Oscar în 2009 la aceeaşi secţiune precum Revanche, putem să concluzionăm însă liniştit că totul e supus hazardului, parafrazându-l pe marele austriac Haneke, niciodată nominalizat la Oscar, sau putem să ne resemnăm la gândul că oricum totul e efemer, parafrazându-l de această dată pe şi mai marele cineast austriac Seidl, care nu cred că are şanse să fie vreodată nominalizat la acelaşi Oscar. Să spunem că onorurile academice pot să rămână lui Spielmann. Pe noi ne interesează cinemaul, aşa că vom rămâne trup şi suflet alături de ceilalţi doi şi de alţi mulţi enormi cineaşti ai lumii ocoliţi de mediocritatea palmaresurilor unor astfel de competiţii academice.
Amintiri din Epoca de Aur, România, 2009
regia: Cristian Mungiu, Hanno Höfer, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu
Pe generic şi în caietele program ale festivalului, Amintiri din Epoca de Aur nu menţionează individual cui aparţine fiecare dintre cele 6 filme de scurt-metraj care îl compun. E trecut însă numele scenaristului tuturor filmuleţelor (Cristian Mungiu) şi, la comun, numele celor 5 regizori care au colaborat la realizarea lui: Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Hanno Höfer, Ioana Uricaru şi Răzvan Mărculescu. Vom respecta decizia producătorilor şi nu vom analiza filmele pornind de la opera cinematografică existentă în prealabil a fiecăruia dintre aceştia (de altfel, singurii cineaşti ale căror filme le cunosc sunt Mungiu, Höfer şi Popescu). Oricum un asemenea demers ar fi imposibil deoarece la data scrierii acestor rânduri (dar şi a vizionării lui) nu cunosc nici din surse orale apartenenţa fiecărui scurt-metraj al calupului.
Fiecare dintre cele 6 filmuleţe ale Amintirilor din Epoca de Aur are la bază o legendă populară provenind din perioada comunistă a ţării. Fiecare poveste conţine sâmburele ei de urât, de scabros şi de absurd.
Primul scurtmetraj, al cărui nume îmi scapă, urmăreşte peripeţiile unei comunităţi care se pregăteşte pentru întâmpinarea unei delegaţii oficiale. Sub supravegherea unui tânăr conducător local (interpretat de Alexandru Potocean) satul face ultimele încercări de a înfrumuseţa realitatea cu scopul de a oferi privirilor oaspeţilor un mic paradis terestru. Realizatorul încearcă să obţină un efect comic în modul cel mai primar cu putinţă marşând pe diferenţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să arate că sunt membrii comunităţii respective. Actorii sunt exteriori personajelor şi fac haz de ele de la un capăt la celălalt al filmului. Fiecare dintre ei are impresia că e mai deştept decât personajul căruia îi dă viaţă şi se manifestă în consecinţă. Poziţia regizorului e de asemenea superioară şi detaşată pe toată durata scurt-metrajului. Spre deosebire de majoritatea celorlalte filmuleţe ale calupului, acesta are un oarecare ritm şi, în măsura în care Nunta mută spre exemplu avea un univers propriu, are un univers propriu. Din punctul meu de vedere însă universul propus e total neinteresant cinematografic, fiind un simplu pretext pentru etalarea unei superiorităţi intelectuale nefondate şi a unor manierisme stilistice. Personajele nu au carne, sunt schematice. Deşi încearcă să se încadreze în rigorile legendei, apartenenţa stilistică a scenariului poate fi mai curând căutată în zona bancurilor. Schematismul, luarea în derâdere a personajelor, structura necredibilă şi pompoasă a scenariului sunt specifice oralităţii bancurilor, în niciun caz rigurozităţii şi miticului impus de o legendă.
Al doilea scurtmetraj, intitulat Legenda fotografului oficial, prezintă o situaţie în care fotograful oficial al preşedinţiei trebuie să refacă o fotografie reprezentându-l pe demnitarul român alături de cel francez al epocii, în vederea publicării ei într-o revistă de mare tiraj a acelor ani. Povestea ridică exact aceeaşi problemă morală şi socială precum precedenta: un grup de oameni, puşi într-o altă circumstanţă, sunt nevoiţi să cosmetizeze realitatea. Din nou e scoasă în evidenţă prostia, incapacitatea lor intelectuală, derizoriul condiţiei lor fiind implicit. În lumea propusă de realizatori nu există eroi, toţi sunt o apă şi-un pământ. Actorii sunt exteriori personajelor, deşi nu par să facă haz de ele de această dată. Sunt totuşi neconvingători şi în general prost distribuiţi, iar scenografia îmbină elemente aparţinând acelor ani cu lămpi Ikea sau uşi moderne. Regizorul e un mai slab povestitor decât cel al primului scurtmetraj, dar pare să deţină un simţ al măsurii ceva mai rafinat. Per total însă Legenda fotografului oficial e total neinteresant şi nerelevant din punct de vedere cinematografic.
Al treilea scurtmetraj, intitulat (aproximativ) Legenda şoferului de găini, redă povestea unui şofer care transportă zilnic un număr mare de găini. Are o relaţie nesatisfăcătoare cu soţia, aşa că începe să jinduiască la patroana unui restaurant pe care îl frecventează des. Cei doi fac diferite trocuri alimentare, în final descoperind că pot folosi ouăle eliminate natural de găini pe durata călătoriei. Spre deosebire de celelalte filme ale calupului, cel de faţă nu caută să surprindă comic perioada. E ceva mai apropiat din punct de vedere stilistic şi narativ de ceea ce se înţelege prin termenul de legendă. Personajele sunt ceva mai bine conturate, deşi rămân schematice, iar Vlad Ivanov şi Tania Popa în rolurile principale sunt puţin mai convingători decât actorii anterioarelor filme prezentate. Legenda şoferului de găini constituie însă o bucată de cinema greoaie, stângaci realizată, cu multe momente moarte din punct de vedere cinematografic. Are însă marea şansă de a se afla în compania unor scurt-metraje extrem de modeste, ceea ce îl propulsează, prin comparaţie.
Al patrulea scurtmetraj, intitulat Legenda politicianului zelos, urmăreşte încercările unui politician de a alfabetiza un sat românesc. De data aceasta, realizatorul are la îndemână un erou, un personaj care vrea să facă un bine altora într-un mod dezinteresat. Schematismul personajelor e din nou deranjant şi conduce spre o lipsă totală de relevanţă a episodului relatat. În special eroul e total artificial, el neavând trecut, nici viitor, fiind o simplă jucărie în mâinile regizorului. Cu toate acestea, din nou prin comparaţie cu restul filmuleţelor, Legenda politicianului zelos iese în evidenţă printr-o oarecare dexteritate cinematografică a realizatorului. Regizorul acestui scurt-metraj pare să cunoască limbajul cinematografic şi ştie să se folosească de el pentru a lega o poveste. A căuta subtilităţi demersului cineaştilor Amintirilor din Epoca de Aur pare deja, când suntem trecuţi cu puţin de jumătatea sa, o utopie, aşa că suntem nevoiţi să ne oprim aici, considerând că simpla cunoaştere a limbajului cinematografic constituie o calitate raportat la propunerea de ansamblu a filmului.
Al cincilea film, al cărui titlu îmi scapă, prezintă peripeţiile unei familii care e nevoită să gazeze un porc în vederea tăierii şi mâncării în propria locuinţă, într-o linişte cât mai desăvârşită pentru a nu stârni invidia vecinilor. E cel mai slab, de prost gust, grotesc film al seriei, performanţă deloc de trecut cu vederea ţinând cont de contracandidate. Nu am observat nicio calitate a filmului aşa că voi trece pur şi simplu mai departe, la ultimul episod.
Al şaselea şi ultimul episod al seriei redă povestea a doi tineri care escrochează locatarii unor blocuri oarecare pentru a le lua sticlele şi a le vinde ulterior. Actorii din rolurile principale (Diana Cavaliotti şi Radu Iacoban) sunt foarte OK aleşi şi cred că au un potenţial mare în viitor, în măsura în care vor fi dirijaţi de regizori ceva mai inspiraţi decât cel care i-a condus aici. Oricum filmul e cel mai reuşit al seriei, are câteva momente cinematografice spre deosebire de celelalte scurtmetraje, dar e artificial per ansamblu şi lipsit de personalitate artistică (primul, al patrulea şi al cincilea scurt-metraj sunt mult mai personale, ceea ce, după cum am putut deja constata, nu reprezintă întotdeauna o calitate). Din nou personajele sunt schematice, scenariul părând scris pe fugă, nefiind atent la detalii şi la credibilitatea factuală a evenimentelor redate.
Amintiri din Epoca de Aur va fi proiectat din nou vineri 5 iunie 2009 de la ora 10 (prima parte) şi de la ora 12 (a doua parte) la Cinema Arta.
Il Divo, Italia - Franţa, 2008
regia: Paolo Sorrentino
Toni Servillo interpretează rolul politicianului corupt Giulio Andreotti în acest al patrulea lungmetraj realizat de italianul Paolo Sorrentino. E un personaj tăcut, interiorizat, absent, iar Servillo, care a colaborat cu Sorrentino şi anterior creând cel puţin un alt personaj memorabil într-un film mult superior acestuia, Le conseguenze dell'amore din 2004, reuşeşte o performanţă remarcabilă. Are o forţă interioară destul de mare pentru a concura stilul regizoral al italianului şi a rămâne adânc imprimat în conştiinţa spectatorului. Mathieu Amalric a mai reuşit un rol asemănător în Le scaphandre et le papillon din 2007 al lui Julian Schnabel. Precum Amalric, Servillo se confruntă cu un stil regizoral vizibil, deloc subtil. Sorrentino are obiceiul, în ambele filme ale sale pe care le-am văzut până acum, să mişte în continuu camera de filmat, ajutându-se de muzică, de efecte sonore, de efecte vizuale (diafragme, încadraturi cât mai insolite). Are un stil flamboaiant care îl apropie de un Luhrmann în Moulin Rouge, spre exemplu.
Personal, găsesc onest demersul cinematografic al italianului. Atâta vreme cât Il Divo e citit mai degrabă într-o cheie cinematografică, deşi are evident şi una social-politică, totul e OK, deşi gratuit spectaculos. Spre deosebire de Gomorra al lui Garrone, unde miza era puternic socială, filmul având o teză clar politică, Il Divo e un produs de relativ larg consum, cineastul edulcorând un subiect grav, al corupţiei politice din Italia şi transformându-l într-un pretext pentru etalarea propriilor căutări stilistice. Reuşeşte, prin bogăţia de efecte artificiale cinematografice, să redea, prin antiteză, goliciunea umană a personajului principal. Superficialitatea demersului său cinematografic e însă găunoasă până la un punct şi devine redundantă. Mult mai complex era demersul fraţilor Coen din The Man Who Wasn't There care reuşeau să creeze un personaj absent fără a apela la realităţi sociale, rămânând coerenţi până la capăt propriului univers cinematografic.
Il Divo e însă un film care merită luat în considerare datorită dexterităţii cinematografice a autorului lui, nu însă într-o mai mare măsură decât Gomorra, din aproximativ aceleaşi motive. S-a spus că cinematografia italiană a renăscut în ultimii ani, ceea ce e adevărat dacă ne gândim la filmele lui Garrone şi Sorrentino. Există însă în acea ţară un cineast mult mai complex şi mai incitant care nu poate fi însă încadrat în curentul social impus de ultimele opere cinematografice ale celor doi. Numele său este Nanni Moretti şi importanţa sa în lumea cinematografică a lumii este net superioară.
Il Divo va fi proiectat şi miercuri 3 iunie 2009 de la ora 18 la Cinema Republica.
The Countess (Contesa), Franţa - Germania, 2009
regia: Julie Delpy
În 2 Days in Paris, film regizat de ea în 2007, Julie Delpy părea autobiografică. În conturarea celor două personaje principale (al franţuzoaicei, interpretat de Delpy şi al iubitului său american, interpretat de Adam Goldberg) păreau să intre numeroase detalii preluate din experienţa proprie a realizatoarei, ceea ce transforma vizionarea respectivului film într-una delectabilă. 2 Days in Paris e sincer, direct şi, deşi nu e neapărat incitant din punct de vedere cinematografic (Delpy nu e vizionară, nici talentată), reuşeşte să spună ceva lumii despre oamenii surprinşi în el. În plus, trimiterile la Viaggio in Italia al lui Rossellini, film care urmăreşte relaţiile tensionate dintre doi soţi, la fel cum 2 Days in Paris redă două zile turbulente din existenţa unui cuplu, sunt de bun simţ, modeste, nefiind în niciun caz auto-laudative.
The Countess din 2009 se află la polul opus. E un demers cinematografic cât se poate de conformist, de greoi şi de lipsit de intervenţii personale. Transferând pe marele ecran legenda contesei Erzebet Bathory, rămasă în istorie în primul rând pentru că folosea sângele unor virgine pentru a-şi conserva frumuseţea, Delpy apelează la toate platitudinile posibile.
În primul rând, oferă rolul de narator unuia dintre protagoniştii poveştii, Istvan Thurzo, marea iubire a vieţii lui Bathory. În loc ca o viziune particulară, a acestuia, să-şi pună amprenta asupra relatării, filmul rămâne lipsit de personalitate. Apoi, trece grosolan şi în grabă prin etapele existenţei femeii. Marea majoritate a scenelor de confruntări dintre personaje sunt şoptite, iar absolut toate sunt false, actorii fiind exteriori personajelor interpretate. Decorurile, costumele, imaginea lui Martin Ruhe sunt lipsite de orice urmă de bun gust. Dialogurile cuprind zeci de maxime şi de cugetări jenante rostite într-un mod patetic, declamator, întotdeauna însoţite de o muzică tautologică. Singura amprentă a realizatoarei par a fi cadrele sadice care surprind sânge curgând din diferite părţi ale corpurilor unor diverse personaje. Lui Delpy îi face plăcere să apropie camera de locurile cu pricina în exact momentele de sângerare abundentă. Insistă asupra detaliilor scabroase secunde întregi, fără a avea motivaţie logică. Există atât de multe neconcordanţe (istorice, stilistice, narative, de interpretare) pe tot parcursul celor 90 de minute ale lui The Countess încât e imposibil să-i găsim măcar o singură calitate, de orice natură. Delpy face un imens salt înapoi, în dubla sa calitate de regizor şi de actor, o dată cu realizarea acestei calamităţi grandilocvente.
The Countess va fi proiectat şi miercuri 3 iunie 2009 de la ora 21.30 la Cinema Echinocţiu.
P.S.: Regret că nu am reuşit să consemnez încă nimic despre trei filme foarte incitante pe care le-am văzut până în prezent la TIFF 2009. Este vorba despre Tokyo Sonata al japonezului Kiyoshi Kurosawa, film foarte bun, deşi imperfect, despre Obcan Havel / Citizen Havel al cehilor Miroslav Janek şi Pavel Kouteck?, film non-ficţional excelent avându-l în prim plan pe Vaclav Havel şi despre Les amours d'Astrée et de Céladon al francezului Eric Rohmer, care e o capodoperă. Fiind vorba despre filme care mi-au atras atenţia în mod deosebit am simţit nevoia de a le aloca mai mult timp de gândire. Voi reveni însă în relatările ulterioare cu detalii despre ele.
Printre filmele care urmează să fie proiectate în această ediţie de festival, se numără unele pe care le aştept cu o nerăbdare maximă. Le voi enumera pur şi simplu: Shirin (regia: Abbas Kiarostami), Hunger (regia: Steve McQueen), Mammoth (regia: Lukas Moodysson), Pierde-vară (regia: Mika Kaurismäki), Trei bărbaţi înţelepţi (regia: Mika Kaurismäki), Poliţist, adjectiv (regia: Corneliu Porumboiu), Tatarak (regia: Andrzej Wajda), JCVD (regia: Mabrouk El Mechri).
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.