Cîteva întrebări alternative: Omul cu Şobolani, Dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid

Ce ar fi de spus? Că cel mai mediatizat moment din istoria de 10 ani a trupei Omul cu Şobolani a fost cel în care vocalul trupei, Dan Amariei, a adormit pe scenă la un concert? Că numai atunci cîteva ziare şi reviste pe care le găseşti în cabinetele dentiştilor au aflat că există rock alternativ în România? Că rockul alternativ din România continuă să fie privit, după 10 ani şi mai bine, ca un bau-bau cu oameni beţi pe scenă? Merită oare să te întrebi de ce, după 10 ani de muzică şi cîteva albume care au dat sentimentul normalităţii, nici o casă de discuri nu s-a arătat interesată să producă Dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid? Că acest album a ajuns să fie distribuit împreună cu revista Sunete, în lipsa oricărei alte oferte decente? Oare pretenţiile noastre au ajuns atît de ridicate încît să reproşezi formaţiei că nu aduce nimic nou? Sau, dimpotrivă, să nu fie nimeni interesat de puseurile grunge filtrate prin standarde britanice tip Muse, Placebo sau, în definitiv, de ce nu?, Coldplay? Să nu fie nimeni care să nu observe că cele mai bune versuri în limba română sînt cîntate, în momentul acesta, de Omul cu Şobolani? Chiar să nu existe cale de mijloc între lălăielile fără cap şi coadă şi evadarea orgolioasă în elitismul cu rădăcini progresive? De ce ar trebui ca această cale de mijloc să fie ignorată total, de o parte, şi bagatelizată cu dispreţ, de cealaltă?

Ne putem pretinde suficient de ştiutori încît să dăm la o parte un demers atît de limpede şi de concret precum cel propus de Omul cu Şobolani, doar pe motiv că nu au avut curajul, ştiinţa sau ambiţia să vină cu ceva cu deosebire nou? Să privim cu îngăduinţă realitatea muzicală din patria noastră, ca să observăm că ce au însemnat Timpuri Noi, pentru anii '90, a fost continuat în bună măsură de Omul cu Şobolani, în anii 2000? Are rost să vorbim de schimbări majore în compoziţiile de pe noul disc? Se cuvine spus că toată menajeria de gorile, fantome, curve, virgine se află la locul ei? Este oare important că sunetul este mai compact, mai percutant, că s-a despărţit în bună parte de acele cîteva pasaje de umplutură care se odihneau pe albumul precedent, Superparanoia? Să fie oare tenta mai întunecată, accentele mai personale, ludicul ceva mai puţin prezent semnele unei maturizări? Şi dacă se poate vorbi de o maturizare, duce ea altundeva decît în locurile cu care ne-a obişnuit pînă acum? Să ne temem că nu, să ne temem că da? Poate fi adusă teama în discuţie, atunci cînd dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid într-o dulce leneveală nepăsătoare? Să nu aşteptăm chiar nimic? Dar dacă după colţ ne aşteaptă mai mult? Dacă melodia de deschidere, în ciuda unei sonorizări nu tocmai fericite, împreună cu cea de-a doua, Încă o glumă proastă, şi cu alte două-trei din totalul celor unsprezece, chiar înseamnă ceva mai mult şi chiar pot fi alăturate altora occidentale, fără pretenţii de inventivitate sau orgoliu naţional, pe un playlist cît se poate de cochet şi de trendy? Dacă pînă la urmă ratăm o idee simplă, aceea că, inspiraţi sau fluctuanţi, Omul cu Şobolani au asigurat de un deceniu un sunet plin de bun-simţ şi ardoare care nu are legătură cu patria în care trăim, decît prin unele teme sau versuri?

Poate că cel mai important lucru, dincolo de toate aceste întrebări mai mult sau mai puţin retorice, este că Dan Amariei, Cezar Panait, Mihnea Dobrotă şi Nicolae Aramă continuă să cînte exact aşa cum simt, exact aşa cum le place. De dovedit că lucrul ăsta e cel care trebuie, au dovedit încă din 2001, odată cu Ne punem în cap. Povestea nu s-a schimbat prea mult de atunci, în afara faptului că, da - era să uit - Dan Amariei a adormit pe o scenă. În rest, pe Şobolani îi găsiţi cam în acelaşi loc. Să fie bine? Să fie rău? S-o luăm din nou Razna, să Ne punem în cap, să rămînem cu Mîinile sus, să privim cu luare-aminte la OCS TV, ca să ne cuprindă Superparanoia? Să Dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid? În defintiv, de ce nu? Avem multe alte alternative?