Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes, 2009

Cannes 62: Baloane colorate, sex & sînge


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Parcă pentru a ridica un pic moralul festivalierilor, pregătiţi să-şi lege strîns centurile de siguranţă înaintea unei ediţii "sex & sînge", al 62-lea Festival de la Cannes s-a deschis cu un film de animaţie producţie Pixar: Up - coregizat de Pete Docter & Bob Peterson - a fost cea mai veselă uvertură de festival de muuultă vreme şi, în mod cert, singura atît de imponderabilă...


Sus

O deschidere "la înălţime" (la propriu şi la figurat), căci filmul americanilor povesteşte călătoria fantastică a unui moşuleţ de 78 de ani (împreună cu un băieţel de 8) pînă în America de Sud, la "bordul" vechii sale case ameninţate cu demolarea şi pe care o ridică în stratosferă cu ajutorul a mii de baloane colorate legate de horn! Up este o minune de film - inteligent, amuzant şi emoţionant - pentru care e nevoie doar de o pereche de ochelari 3D primiţi la intrarea în sală şi restituiţi la ieşire. Pixar s-a ferit, totuşi, să facă o simplă demonstraţie de tehnologie: efectele sînt strict funcţionale, aproape "discrete", povestea este totul. Iar povestea are toate ingredientele pentru a transforma Up într-un clasic-instant: gustul aventurii, nostalgia unor vremuri pline de inocenţă, "ştafeta" vîrstelor (bătrînii şi copiii "sar", semnificativ, peste generaţia pur mercantilă a adulţilor) şi, nu în ultimul rînd, grija pentru echilibrul ecologic. Nu este, însă, nici o secundă moralizator sau dulceag în binecunoscutul stil Disney! Este deştept, te surprinde la fiecare două minute, are fineţe psihologică şi poante de calitate. Un regal.


Filmele (sus & jos)

Sageata Spring Fever (al chinezului Lou Ye) a deschis competiţia într-un mod destul de şocant: printr-o incursiune sexplicită în intimitatea unui cuplu gay, care apoi devine triunghi mixt (cu a 3-a poziţie variabilă). Ye a filmat cu o cameră digitală, ceea ce a permis o mai mare apropiere de intimitatea scenelor/actorilor. Deşi inspirat de un roman din anii '20, decorul şi mentalităţile sînt contemporane; un film frumos, trist şi cumva wongkarwaiesc (vezi Days of Being Wild). Regizorul a avut interdicţie de a filma timp de cinci ani - după politic-incendiarul Summer Palace din 2006 -, dar s-a descurcat cu bani francezi şi hongkonghezi.

Sageata Fish Tank (al doilea lungmetraj al englezoaicei Andrea Arnold) este o felie de viaţă "working class" à la Ken Loach, excelent jucat, dar mai puţin pasionant decît anteriorul Red Road (care avea în centru suspansul furnizat de CCTV) şi mai mult un fel de "fată Billy Eliott aşteptînd să fie dezvirginată"... Katie Jarvis (interpreta adolescentei) e senzaţională.

Sageata Thirst (al sud-coreeanului Park Chan-wook) e absolut dement: un preot catolic se contaminează de o boală infecţioasă undeva în Africa, apoi se vindecă miraculos, aşa că bieţii ologi de pretutindeni vin în pelerinaj să-i vindece şi pe ei, doar că la un moment dat îţi dai seama că preotul-sfînt e niţel cam vampir... P.C.-w. schimbă registrele, e rînd pe rînd comic, grotesc, suprarealist, dramatic, poetic şi - deşi scade un pic spre final (are totuşi două ore şi un sfert) - reuşeşte să te ţină în transă cu graţie.

Sageata Bright Star (al neo-zeelandezei Jane Campion) a fost prăjiturica ediţiei. O poveste bibilită şi dichisită despre dragostea dintre poetul John Keats şi tînăra Fanny Brawne, pusă parcă sub o cutie de cristal, într-un muzeu, cu semnul "Nu atingeţi!" deasupra... Frumos şi fad: zahărul era zaharină, iubirea era castă, admiraţia e un căscat.

Sageata L'Epine dans le coeur (al francezului Michel Gondry, în afara competiţiei), documentar despre mătuşa lui, Suzette, fostă învăţătoare - un film curat şi sincer în care "gondrysmele" se reduc la o scenă în care copiii unei clase ies în curte să joace volei îmbrăcaţi în haine invizibile. Gondry reuşeşte să spună o poveste care este şi despre familia lui, şi despre Franţa ultimilor 50 de ani într-un mod ce te face să uiţi că e omul din spatele celor mai inventive clipuri din ultimii 15 ani.

Sageata Taking Woodstock (al lui Ang Lee) e o privire plină de nostalgie şi umor înspre o epocă (hippy) ce poate fi văzută astăzi drept ultima utopie - cu idealurile sale măreţe, cu inocenţa sa topită la primul contact cu banii şi cu ecologismul său în floare care a devenit, astăzi, un business la butonieră... Impecabil scris (de James Schamus, după cartea protagonistului Elliot Tiber), regizat şi jucat (cu Imelda Staunton genială în chip de yiddish mamma), cu imaginea lui Eric Gautier la fel de frumoasă şi de funcţională ca în Les herbes folles al lui Alain Resnais şi cu muzica lui Danny Elfman suplinind inspirat absenţa formaţiilor ce-au concertat la Woodstock.

Sageata Un prophète (al francezului Jacques Audiard) a fost filmul cel mai admirat - şi pe bună dreptate. O dramă de închisoare solidă şi puternică făcută sobru, fără înflorituri, dar totuşi cu mici momente de poezie, parcă spre a ne reaminti că în orice beznă fără speranţă există o lucarnă de lumină ce se aprinde atunci cînd închizi ochii, numită vis. Tahar Rahim, interpretul principal, are o forţă şi o naturaleţe care ard ecranul.

Sageata Kinatay (al filipinezului Brillante Mendoza) a fost gafa actualei ediţii: un film insultător de primitiv şi revoltător de permisiv cu reprezentarea violenţei. Toată "povestea" se împarte în două: drumul tînărului student de la poliţie pînă la "locul faptei", noaptea, într-o furgonetă, şi "fapta" propriu-zisă - adică violarea, uciderea şi dezmembrarea trupului unei prostituate, filmate în timp real... Într-un fel, a fost pandantul lipsit de orice subtilitate al filmului lui Porumboiu - şi, deşi nu merită nici măcar un joc de cuvinte, i-am zis Poliţist, aBjectiv.

Sageata Vengeance (al hongkonghezului Johnnie To) e doar un film de serie B, a cărui prezenţă în competiţie s-a datorat faimelor combinate ale autorului şi ale vedetei Johnny Hallyday - care-a preluat rolul destinat, iniţial, lui Alain Delon (referinţa la Samuraiul este explicită). Scenariul este rizibil, interpretările - neglijabile, iar scena cea mai spectaculoasă (o înfruntare între gangsteri vizualizată ca o luptă à la Kurosawa) este singura cu care rămîi.

Sageata Agora (al spaniolului Alejandro Amenabar, în afara competiţiei) a fost surpriza ediţiei 62. Nu doar pentru că e ceea ce se cheamă un "peplum", ci pentru că povesteşte un episod puţin cunoscut al Istoriei (începutul domniei creştine în Alexandria) şi restituie portretul fascinant al Hypatiei, fiica lui Theon (directorul Bibliotecii), care a fost o astronoamă renumită în epoca ei. Rachel Weisz o joacă plină de dăruire, iar comparaţiile cu epoca noastră (fundamentaliştii creştini, palabalani, ca nişte fanatici islamici de azi) fac filmul extrem de pasionant.

Sageata Antichrist (al danezului Lars von Trier) a fost filmul cel mai controversat de la Cannes, în special din cauza scenelor de (auto)mutilare genitală de la sfîrşit. Dar, pînă acolo, L.v.T. reuşeşte o splendidă parabolă despre Durere & Disperare filmată dumnezeieşte, pe muzica lui Haendel, cu momente onirice de neuitat... Capodoperă ratată sau film inegal, dar profund personal şi intim, mai ales, Antichrist-ul - dincolo de metafizica lui sforăitoare şi provocatoare - rămîne totuşi o operă a cărei amintire te urmăreşte: un titlu-kamikaze care trebuia să fie o terapie pentru disperatul regizor danez...

Sageata Looking for Eric (al britanicului Ken Loach) a fost filmul cel mai aplaudat - et pour cause: în el apare, "as himself", Eric Cantona în persoană, spunînd vorbe de duh (în general proverbe) poştaşului amărît care se numeşte tot Eric... Film de comandă (a fotbalistului), este nu mai mult decît o comedioară telefonată gen Notting Hill ("men-only") care dă publicului exact ceea ce merită: glume de bodegă şi feelgood final.

Sageata Vincere (al italianului Marco Bellocchio) seamănă un pic cu Agora, fiind povestea unei femei, Ida Dalser, care a fost nevasta lui Mussolini - repudiată cu fiu cu tot. Surprinzător din pdv vizual, cu neaşteptate "anvoleuri" de operă, interpretări flamboaiante (tot ca în operă) şi multe imagini de arhivă.

Sageata Los abrazos rotos (al spaniolului Pedro Almodovar) a cucerit o parte a criticii şi a publicului, deşi este unul dintre (puţinele) filme slabe ale autorului. O poveste (alambicată, ca de obicei la Almodovar, şi cu nesfîrşite flashback-uri) despre facerea unui Film şi despre complicaţiile (familiale şi sentimentale) din spatele lui.

Sageata Les herbes folles (al francezului Alain Resnais). La aproape 87 de ani, Monsieur Resnais a oferit unul dintre cele mai jubilatoare filme ale competiţiei - o ecranizare (foarte liberă) după un roman de Christian Gailly care e mai mult un pretext pentru un "decolaj" fermecător în fantasyland-ul marca Resnais, unde întîlnirea întîmplătoare dintre un cincuagenar distrat (André Dussolier) şi o cincuagenară dentistă avînd ca hobby pilotarea avioanelor (Sabine Azéma) pare să împrumute mood-ul distant-capricios şi eleganţa aeriană a acesteia.

Sageata Inglourious Bastards. Quentin Tarantino s-a întors la Cannes cu această poveste obraznic de simplă şi de eficace, în care rescrie Istoria omorîndu-i pe Hitler, Göring, Goebbels şi toată şleahta într-un cinema parizian. Impecabil jucat (cu o menţiune specială pentru austriacul Christoph Waltz - revelaţia Cannes-ului!), cu dialoguri brici şi scene antologice, Inglourious Bastards nu este un "film mare", dar este - ca toate filmele lui Q.T. - intoxicant.

Sageata Das Weisse Band (al austriacului Michael Haneke) a fost unul din cele mai bune filme ale ediţiei, confirmînd statura lui Haneke de mare cineast cu o poveste în alb-negru, plasată într-un sat protestant, chiar înaintea declanşării Primului Război Mondial. De o violenţă surdă, cu un ton care nu se abate nici o clipă de la tictacul rece al unui ceas invizibil, filmul pare ecranizarea unui mare roman - deşi este un scenariu original, scris de regizor ca o explorare a temei perversităţii infantile antamate în anteriorul Caché...

Sageata The Time That Remains (al palestinianului Elia Suleiman) a fost o uşoară decepţie pentru admiratorii minunatului său Divine Intervention din 2002. Există, şi aici, mici viniete absurd-amuzante, dar această autobiografie familială pare în prea multe momente "făcută", mai interesată să nu divagheze de la Stilul Autorului decît de adevărul amintirilor, cu prezenţa mută a lui Suleiman punctînd momentele cheie ca un fel de reminder auctorial ce virează, pînă la urmă, în autopastişă.

Sageata The Imaginarium of Doctor Parnassus (al britanicului Terry Gilliam, în afara competiţiei) e "Imaginariumul doctorului Gilliamus" - un proiect cît p-aci să fie abandonat (precum Don Quijote-le aceluiaşi) la moartea lui Heath Ledger în timpul turnajului şi care ajunge la destinaţie neaşteptat de rotund. După un început cam hurducăit (precum căruţa pe care e toată scena "Imaginariumului"), filmul devine un delir amuzant/fascinant de incursiuni onirice (în pictura lui Dali, Magritte şi în - spre final - A Matter of Life and Death, filmul lui Powell & Presburger), făcut credibil graţie interpretărilor lui Christopher Plummer, Lily Cole, Tom Waits şi - fireşte - the late Heath Ledger...

Sageata Enter the Void (al franco-argentinianului Gaspar Noé) a fost filmul cel mai ambiţios al ediţiei: o poveste despre "Viaţă & Moarte" & despre "Viaţa după Moarte!" O probă de anduranţă fizică pentru spectator (2 ore şi 45 de minute), dar şi o mostră de virtuozitate regizorală impresionantă: Noé povesteşte totul ca un continuum, cu o fluiditate incredibilă, renunţînd la tăieturile de montaj subliniate sonor (ca în celelalte filme ale sale) şi optînd pentru un procedeu de tip "sucţiune", cînd camera pare aspirată de diverse obiecte - de regulă rotunde - în scena următoare. Un avort, o scenă de sex din perspectiva unui vagin şi o ilustrare gen Discovery a traiectoriei unui spermatozoid completează (şocant în primul caz, comic în celelalte) îndrăznelile acestui film, care-l recomandă pe Noé drept singurul urmaş demn al lui Lars von Trier.

Sageata Map of the Sounds of Tokyo (al spanioloaicei Isabel Coixet) a fost cel mai prost film al selecţiei - rizibil în pretenţiile sale de a acoperi siropul poveştii cu filmări fiţoase. Şi probabil că va rămîne drept cel mai prost rol oferit vreodată unui actor extraordinar precum Sergi Lopez.


Plîngerea şezutului meu

11 filme de peste 2 ore + 5 filme de 2 ore + 2 filme de 2 ore jumate + 2 filme de peste 2 ore jumate... Pînă unde vei întinde, Cannesilina, răbdarea noastră!? Ştiu că avem două buci, dar timpul în care stai pe ele nu se împarte la două. Iar dacă vorba bătrînului Hitchcock te lasă rece (aceea că orice film trebuie să ţină cont de băşica omenească), atunci măcar gîndeşte-te la fundurile noastre şi încetează să mai gîndeşti cu fundul...



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2009
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Abilitate - Un prophète, Andrei Gorzo
 Un prophète très discret, Iulia Blaga
 Lazy Basterds - Cannes 09, Andrei Creţulescu
 3 doamne, şi toate trei... - Cannes, 2009, Alex. Leo Şerban
 Încă un Cannes, Alex. Leo Şerban, în dialog cu Iulia Blaga
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer