Primul film din festival, practic: vineri, 29 mai 2009, ora 10.00, Cinema Victoria
Helsinki Napoli, toată noaptea. Regizat de Mika Kaurismaki, fratele lui Aki Kaurismaki, care este ZEU. Deci filmul fratelui unui zeu. Ceea ce e mare lucru.
M-am întors de la film cu sentimente confuze. La început am crezut că-i pe bune. După aia că e o parodie. După aceea n-am mai ştiut ce să cred. În cele din urmă sper totuşi că se dorea a fi pe bune, pentru că un film prost e de zece ori mai acceptabil decât o parodie ratată. E prost, foarte prost. Un fel de film american de categorie B cu gangsteri tâmpiţi meeting Sergiu Nicolaescu şi filmele cu expediţii de pionieri. Urmăririle de maşini urâte puse pe muzică optzecistă de proastă calitate sunt o combinaţie letală pentru mine. În plus, se vorbeşte în engleză. În franceză. În italiană. În germană. Acţiunea se petrece în Berlinul de Vest. Totul fără subtitrare. (Singurul bonus, apariţiile meteorice ale lui Wenders şi Jarmusch. Nu pricep de ce se bucură toţi că-şi văd idolii în filme slabe. Mă puteam lipsi de bonus. Şi de vizionare). După experienţa asta, cred că ar trebui să se facă o parodie despre parodii. În concluzie, un dezastru. Rămânem cu zeul. Fuck the brother.
Sâmbătă, 30 mai 2009, la Arta, Thomas. Exact ce mă aşteptam să văd, un small movie de 70 de minute, aproape impecabil. Cum ai putea visa să-ţi începi mai frumos ziua de sâmbătă decât cu un film finlandez despre bătrâneţe, singurătate şi moarte? Foarte simpatic, producţie nordică tipică, fără întorsături de situaţie şi surprize. Nu o revelaţie, ci o confirmare a putinţei de-a face lucruri mari cu mijloace puţine. Bifat, plăcut. A, şi are 70 de minute. Am spus asta?
Sâmbătă, 30 mai 2009, la Republica, Tokyo Sonata, super-premiat şi recomandat. Neînţelept, am mers cu sacul la filmul lăudat. Dacă se termina după 85 de minute, îi dădeam 9.5. A durat două ore şi i-am dat 6. Cinematografie superbă, jucat minunat, tratează despre problemele unui cuplu pe fondul unui tablou socio-politic nu prea măgulitor al unei Japonii contemporane corporatiste. Dramă, emoţii puternice, chestii grele. Până când deodată, la minutul 85, regizorul se satură şi îşi bagă picioarele: o dă într-un comic penibil, introduce o răpire şi un viol. În plus, dintr-un registru cvasi-realist, trece fără pic de ruşine în cel metaforic, ieşind până la urmă o varză de toată frumuseţea (în timpul agresiunii sexuale, agresata emite propoziţii filosofice de o maaaare profunzime). Schizofrenie curată. Finalul chiar nu mi-a mai tihnit, după palmele primite. De ce a făcut asta? De ce? L-a stricat. Cu mâna lui l-a stricat.
Sâmbătă, 30 mai 2009, la Victoria, în competiţie, Sărbătoarea fetiţei moarte. Mai degrabă de interes antropologic. Cadre inspirate, "căutate", ar spune unii, dar mult forţat pe alocuri. Şi lung. Adică luuuuuuung. Se poate foarte bine şi fără. A, la (şi imediat după) scena sexului torid homosexual dintre doi protagonişti, 10-12 persoane mai delicate s-au ridicat şi-au plecat. Nu, nu ştiu unde, că nu i-am urmărit. Aş fi făcut-o şi eu imediat (pe motiv de plictiseală), dar încă nu mi-am dat seama care e perioada de graţie după care sexul şi plecarea din sală nu mai pot fi legate. Şi chiar n-am vrut să le dau apă la moară. Oare după clipul TIFF s-a ieşit din sală? Din păcate, n-am reuşit să-mi dau seama dacă era vorba de pederastie culturală sau de sex pur, animalic...
Sâmbătă, 30 mai 2009, la Victoria, în competiţie, Alle Anderen. De departe cel mai bun film din competiţie până acum (adică mai bun ca Sărbătoarea..., că atât am văzut). Mie mi-a plăcut mult. Film de cuplu cu două personaje principale, discuţii, certuri, stări. Mi s-a părut că a surprins nişte subtilităţi ale vieţii în doi - cu grijă la detaliu şi sensibilitate. Dialoguri, bune, tăceri grăitoare - for me and my girl, at least. Mult peste leşinătura chiliană cu pretenţii En la cama de acum doi ani, dar nu la înălţimea Interview-ului lui Theo van Gogh. Foarte sincer, pătrunzător - dacă auziţi altceva, nu plecaţi urechea. Aveţi încredere în mine, e mai simplu aşa. Recomandat.
Duminică, 31 mai 2009, la Arta, Străini. Israel, 2008. El evreu, ea palestiniancă. Întâlnire favorizată de destin, telefoane, big love, noapte petrecută împreună, plecare, revedere etc. Imagine intenţionat brută, artsy grained, cameră foarte mobilă şi jucăuşă. Chestiunea palestiniană, desigur (o, nu din nou, vor spune unii - ba din nou! şi foarte bine că), veşnica întrebare fără răspuns: cu al tău sau cu ai tăi? Pentru majoritatea, clişeistic ca naiba. Pentru sufletele de vioară, ca al meu, emoţionant şi necesar.
Duminică, 31 mai 2009, la Arta, Muntele despădurit. Film coreean lent, mega-hiper-realist. Cu două fetiţe necăjite rău care trebuie să se descurce. O poveste tristă ce se creionează, ca de obicei la genul ăsta, pe parcurs, în fărâme, pe nesimţite, fără viori care să crească tensiunea sau pulsul epic. Totuşi, episoadele cotidiene sunt întrerupte de inserţia unor cadre lungi şi frumoase cu cerul senin, înnorat, amurgind ş.a.m.d., corespunzând desfăşurării acţiunii. S-a mai făcut, ştiu. Două accepţiuni ale cadrului aici: imagine şi decupaj ca atare şi rame (frumoase) ale unei realităţi (urâte). Prim-planuri lungi şi desigur fără muzică. E pe principiul: dacă te ţine, te bagi. Genul de film la care, dacă nu-ţi place, eşti taxat drept nepriceput, iar dacă-ţi place, drept snob. Dacă aveţi probleme cu asta, spuneţi şi voi că e "interesant". Eu aşa fac. Şi funcţionează mai întotdeauna.
Duminică, 31 mai 2009, la Arta, Treabă de bărbat. O comedie inspirată parcă de Full Monty, dar făcută de finlandezi. Cu alte cuvinte, tot se lasă cu antidepresive, sânge şi oase sparte cu ciocanul. Cool.
P.S.: Pentru cine regretă că n-a ajuns la Cluj, în sfârşit o veste bună: a plouat aproape nonstop şi se pare va ploua pe toată durata festivalului.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.