În ploaie - Metamorfoze la FITS 2009

Se poate vedea un spectacol de teatru seara târziu, în aer liber, când acest aer e foarte rece şi când, în plus, în jur şi peste tine plouă mocăneşte?

Se poate juca aproape două ore în aceste condiţii, şi încă într-un fel de piscină cu apă neîncălzită?

Actorii lui Silviu Purcărete au răspuns, prin propria prestaţie, afirmativ la a doua întrebare, jucând în Metamorfoze cu o uimitoare energie sado-masochistă. În comparaţie cu efortul lor, de-a dreptul impresionant, al nostru, al spectatorilor de la Sibiu, a fost un moft.

Publicul vârât în nişte improvizate pelerine de plastic a putut asista la o lecţie de anatomie liric-dramatică, predată într-un decor acvatic şi într-o umiditate absolută. Fluiditatea pare să fi fost cuvântul-cheie: toate curg şi se metamorfozează, la diferitele paliere ale (înţelegerii) lui Ovidiu.

Purcărete a luat ideea de umanitate, de generalitate umană, şi a descompus-o simbolic şi vizual, sub ochii uimiţi ai spectatorilor în numele cărora îmi îngădui să vorbesc. Stăteam cu toţii cu răsuflarea tăiată, fiindcă ingenioasele soluţii regizorale şi scenografice, departe de a fi simple artificii spectaculare, respirau după un ritm interior al artei şi al vieţii, deopotrivă. Punţile pe care aleargă, se refugiază şi se regrupează personajele sunt culoare de supravieţuire, tot mai înguste şi mai nesigure, într-un mediu ostil. Dar ele apar, deodată, şi ca rampe de lansare în zbor sau ca nişte margini de bazin propriu-zis, de pe care bărbaţi şi femei, ca nişte copii mari, plonjează euforici în apă.

Nimic nu îngheaţă într-o formă oarecare. Lucrurile se schimbă, situaţiile trec pe nesimţite una în alta. Structura fiecărui personaj este mobilă, imprevizibilă, fascinantă prin deschidere. După ce interpretează un centaur feminin îndrăgostit, Ofelia Popii trece în ipostaza unui călău care distruge, cu lovituri de o ură calculată, nişte statui-copaci-oameni ce pârâie îngrozitor, până la dezmembrarea şi îngenuncherea finală.

O altă scenă teribilă - prin lucrurile figurate şi prin expresivitatea puternică a montării lor - este cea a naşterilor succesive de prunci morţi. Cu un aspect de foetuşi deşiraţi, aceştia sunt trecuţi din mână în mână de către o echipă competentă de medici metodici şi apoi aruncaţi sub o masă. Chinul animalic al expulzării, la mamă, şi examenul rece, făcut pe secvenţe precise de către echipa medicală, lovesc în plin, emoţional, spectatorul. Grotescul (ca şi graţiosul, în alte scene) este utilizat cu efect artistic maxim. Mult mai puţin convingătoare mi s-a părut dotarea aripilor lui Icar cu suluri de hârtie igienică. Derizoriul este aici prea explicit, simbolul prea facil.

Valoarea spectacolului vine în primul rând din pendularea continuă între firescul şi nefirescul situaţiilor existenţiale, elementarul uman şi cel stihial, obişnuitul repetitiv al vieţii şi monstruosul care îl distruge sau îl mutilează. Privind ce se întâmplă pe scenă, în apă şi deasupra ei, sub praful căzând în trombe de sus ori focul ce transformă ecranul de pânză din spate în funingine, ai o senzaţie stranie, combinată: de familiaritate şi stranietate. Sonoritatea frazelor latineşti contribuie la atmosfera stranie: toţi ştim că româna e o limbă romanică, dar mai nimeni nu înţelege exact ce spune câte un personaj vorbitor, cu picioarele în apa rece şi cu capul gol sub ploaia sibiană. La capătul şi pe tot parcursul acestui spectacol extraordinar, ai sentimentul unor lucruri deja văzute, deja ascultate, deja simţite.

Restul e interpretare.

Notă: primele două fotografii aparţin Mihaelei Marin, celelalte trei lui Scott Eastman.


Metamorfoze
Regia: Silviu Purcărete
Coproducţie a Teatrului Naţional "Radu Stanca" Sibiu, Centre Culturel Abbaye de Neümunster, Théâtre d'Esch şi Luxembourg et Grande Région, Capitală Culturală Europeană 2007