Straniu individ, Clive Owen ăsta. Cum naiba reuşeşte el să arate (şi să se poarte!) identic în fiecare film şi cu toate astea să mai primească oferte? Tocmai de asta, ziceţi, aha... Ton apăsat, de contabil veteran, ochi trişti, de căprioară călcată de maşină, trenci şifonat, de navetist asexuat, costum ponosit, a la ghişeul 4 - tura de noapte, barbă crescută până la limita dintre macho şi boschetar, totul completat de mâini frânte (la figurat) şi pistoale golite (la propriu). Şi de multe nedumeriri - cam cum mă încearcă pe mine în timp ce încerc să scriu cronica acestui thrillerel.
Sau thrilleruţ, cum poftiţi. Teutonul Tom Tykwer, care nu prea mai are chef să filmeze în limba maternă, a nimerit cu premisa la vinclu (banca haină pe post de bad-guy) şi cu execuţia în tribune (personajele îşi / ne explică tot timpul ce se petrece, prin dialoguri scrise de cineva căruia nu-i prea place engleza). Şi era aşa de uşor să câştige partida - ori filma totul sec şi brutal, fără artificii şi fără concesii, ori monta întregul over the top, la pachet cu porumbei zburători şi fusillade au ralenti. Aşa, dumnealui îşi plimbă eroii (sus-menţionatul Clive, plus madam Naomi Watts, fără rol) de la Berlin la New York şi de la Milano la Istanbul, dară dilemele lor sunt torpilate când de un asasinat... telefonat, când de un shoot-out gratuit în inima Guggenheim-ului, prilej cu care ultima fărîmă de realism zboară pe geam. Meci nul, adică.