Cum era soare am zis că ar fi bine să fac cel mai mare ocol posibil pentru a ajunge la Republica, în aşa fel încît bateriile mele solare să aibă timp să înghită porţia de energie necesară fluxului zilnic, un flux dat peste cap total de temperatura şi ploile ultimelor zile. Am încercat mersul de furnică pe Eroilor, am studiat copăceii din spatele Teatrului, am numărat furnicile de pe strada Kogălniceanu, care întîlneşte strada Universităţii, pe care se află Cinema Arta. Am nimerit bine, fiindcă nu aveam treabă la Arta, ci voiam să urc un pic în redacţia revistei Tribuna, care-i deasupra Librăriei Universităţii. Am ridicat ultimul număr, pe care voiam să-l răsfoiesc în parcul din faţa statuii lui Mihai Viteazu, din piaţa cu acelaşi nume, unde se află şi Republica. Am ajuns şi la cinema după orele patrusprezece, voiam să îmi iau tichet pentru filmul lui Porumboiu. În drum spre cinema l-am întîlnit pe Răzvan. Am hotărît că mergem împreună în mall la filmul lui Guy Maddin, My Winnipeg, aşa că aveam o oră şi ceva de ucis. Ideea lui Răzvan era de a vedea ce face Sorana Cîrstea la Roland Garros. Am zis că e OK, dar să mergem în mall, poate găsim un televizor pe Eurosport printr-o cafenea p-acolo, iar dacă nu găsim o să încercăm să ne aşezăm între prăjitoarele de pîine şi storcătoarele de fructe din Altex şi o să rugăm un angajat al magazinului să mute un televizor pe tenis. Planul a eşuat total, nicio cafenea din mall nu avea televizor, iar cei de la Altex nu aveau Eurosport în meniul lor televizual.
Am hotărît să mergem pe terasă şi să urmărim pe net scorul partidei de tenis, cu un plus de savoare pentru mine, pentru că terasa îmi dădea răgaz de a-mi ostoi singura mea poftă veritabilă în ce priveşte food court-ul existent în orice mall: îngheţata cu caramel de la McDonalds. Nu mai beau cola & co de vreo zece ani, evit preparatele fast-food, însă pentru îngheţata asta cu caramel am o slăbiciune. Îngheţata propriu-zisă e cremoasă, cu gust de frişcă şi lapte, peste ea toarnă cîteva linguri de caramel fierbinte. E un amestec de rece şi fierbinte în fiecare linguriţă culeasă din pahar, caramelul e dulce dulce, îngheţata nu e prea dulce, cele două se completează de minune. Mai bună decît îngheţata asta cu caramel e doar îngheţata cu porţie dublă de caramel... Sorana a încasat-o original, fuga în sala de cinema, începe My Winnipeg.
Winnipeg e oraşul canadian în care s-a născut Guy Maddin. Filmul e o odă închinată oraşului, o poveste scrisă cu multă pasiune şi spusă cu o fină ironie în glas. Ca realizare (imagine, stil de filmare), My Winnipeg e o combinaţie între Europa lui Lars von Trier, înregistrată cu aparatul folosit de Lynch la Inland Empire, şi un film argentinian remarcabil care a fost în competiţia TIFF acum unul sau doi ani, La Antena. În plan personal, pentru autor, pretextul filmului ar fi acela de a recupera amintirile care-l leagă de oraş pentru a reuşi (în acelaşi timp) să se desprindă de spaţiul respectiv. Astfel, filmul deschide două planuri de interes: pe de o parte vom vedea o istorie a oraşului; acesta e un plan general pe care autorul îl rupe constant - ca şi cum am patina pe un inconştient colectiv în căutarea unei memorii particulare, pe care ştim că am găsit-o atunci cînd picăm într-un fel de fantă, într-un fel de paranteză temporală, unde aflăm în ce sens şi în ce context istoria unui oraş poate fi găsită în trăirea personală a unui locuitor al lui. Celălalt plan vizează însăşi natura filmului, unde Maddin încearcă (şi reuşeşte) să suprapună un construct psihic uman (conştiinţă - memorie - afectivitate) pe un model cinematografic în funcţiune: în timpul proiecţiei actualitatea înregistrării devine conştiinţă de sine în prezent (care, inevitabil, e lăsat în urmă de un alt prezent), pelicula propriu-zisă e memorie, iar naraţiunea prezentă pe ecran e o rostire filtrată de afecte. Superb!
Din mall am tulit-o la Victoria, unde urma să înceapă al nouălea film din competiţie. Un proiect norvegian, Nord, regizat de Rune Denstand Langlo. Un road movie pe căi ferite şi neconvenţionale, accesibile numai snowmobilului, apoi numai pasului sau schiurilor. În prim plan e un personaj de treizeci de ani, Jomar, un tip cu psihicul în pioneze, care încearcă să-şi repare trecutul cu litri de spirtoase. Cum vă puteţi imagina, de cele mai multe ori alcoolul doar amplifică durerea, aşa că Jomar tre' să-şi înfrunte demonii faţă în faţă - soţia sa a plecat cu cel mai bun prieten al său, a luat şi copilul cu ea -, astfel că pleacă spre ţinuturile nordice în care femeia se stabilise. Călătoria lui Jomar seamănă cu cea a lui Alvin Straight din filmul lui David Lynch. În diverse puncte de pe traseul său, Jomar întîlneşte persoane care îi modifică percepţia asupra vieţii, dar asta e o idee care sună foarte pretenţios faţă de realitatea de pe ecran. În film nu e nimic forţat şi nimic spus pe şleau, nu e nimic moralizator în poveste, nu e nimic arătat cu degetul, nimic subliniat. E doar o istorie care se derulează în ritmul dictat de voinţa personajului de a ajunge la destinaţie, de nevoile şi descoperirile sale de pe parcurs. Faţă de povestea lui Alvin Straight, spusă prin mintea şi experienţa de viaţă a unui bătrîn, cu înţelepciunea pe care o poate avea un bătrîn care şi-a conştientizat greşelile şi a avut capacitatea de a le transforma în pilde pentru cei mai tineri, traseul lui Jomar e construit sub semnul absurdului, tonul e unul comic în note absurde. El învaţă cum să se îmbete folosind un absorbant OB în loc de pahar, înţelege cu ce scop poate cineva să se lege cu un lanţ de un snowmobil şi îşi stabileşte anumite repere sentimentale atunci cînd o adolescentă se îndrăgosteşte de el. Cum era de aşteptat, drumul propriu-zis e cel care aduce împăcarea personajului cu sine, o stare care poate facilita un eventual nou început. Cel mai bun film din competiţie pînă acum!
Peste a doua proiecţie din competiţie am sărit - o voi recupera cel tîrziu duminică - pentru a vedea Off Hollywood, un film de Hajdu Szabolcs, regizor maghiar prezent în juriul acestei ediţii TIFF. Am intrat cu aşteptări cam mari în sala de la Arta, citisem că ar fi cel mai bun film al său. I-am dat un "aşa şi aşa", pînă la urmă, adică trei stele din cinci. Filmul înfăţişează o zi din viaţa unei regizoare, Adel Bodi, zi în care va avea premiera ultimul său film. E o rutină care o va exaspera, începe cu o emisiune la radio, dis-de-dimineaţă, unde are de-a face cu un realizator frustrat care mai degrabă o înfundă decît o ajută să îşi promoveze pelicula. Înapoi acasă, unde o aşteaptă un soţ şi mai frustrat (soţul e actor, e deranjat de faptul că nu a jucat el în acest film, al treilea al autoarei), aşa că după o ceartă violentă, Adel Bodi pleacă singură la premieră. Filmul ei nu pare vreo realizare specială, de unde şi interesul scăzut al publicului pentru premieră, de unde şi faptul că dimineaţa fusese la o emisiune de radio de mîna a treia, de unde şi crizele de seară ale femeii. Filmul acesta mi-a amintit de Gegen die Wand al lui Fatih Akin, datorită amprentei pe care suferinţa psihică a femeii o lasă asupra peliculei. Deşi e înfăţişată din exterior, deşi e o perspectivă la persoana a treia, criza femeii - dureri de cap, dilatare a percepţiei, rătăcire mentală -, îşi face simţită prezenţa în mişcările camerei - care imită ritmul cardiac al protagonistei - şi în efectele sonore care îi reproduc tumultul interior. Partea asta e cît de cît interesantă, că dacă tot am stat la film trebuia să încerc să mă bucur de ceva.
Mă duc să văd Constantin şi Elena, Cealaltă Irina şi Poliţist, adjectiv. Au început Zilele Filmului Românesc. Pe curînd!
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.