Pentru mine, seria filmelor vizionate la Echinox a început chiar în prima zi de TIFF, cu Zift. Un neo-noir bulgăresc a cărui acţiune e plasată în Sofia comunistă părea ceva de neratat. Alb-negru, dinamic dar cu momente de respiro, sexy, mainstream şi presărat cu analogii cu lumea insectelor, Zift are o poveste destul de simplă: boy (Moth) meets girl (Ada) şi de acolo pornesc toate problemele lui. Dar asta aflăm din flash-backs, deoarece filmul începe cu ziua eliberării condiţionate a lui Moth, care a stat câţiva ani în închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. Pentru cineva care nu prea gustă genul, i.e. subsemnata, e surprinzător faptul că Zift a reuşit să-mi menţină interesul până la final, cu toate că frigul parcă-mi intrase în oase (păturica primită n-a ajutat prea mult).
În a doua zi de TIFF, m-am întors la Echinox (de data aceasta cu mai multe straturi de haine şi cu ghetele de iarnă) pentru a vedea Choke / Sufocare. Vic Mancini, dependent de sex / angajat al unui muzeu istoric în aer liber / escroc în timpul liber, îşi vizitează în mod regulat mama bolnavă psihic într-o clinică populată de personaje care mai de care mai sărite de pe fix. Toate aceste elemente sunt sursa unor numeroase momente amuzante, care stau de fapt la suprafaţa unui substrat mai dramatic - relaţia fiu-mamă şi căutarea tatălui absent, căutare care-l duce, iniţial, pe o pistă absurdă (Vic e clona lui Iisus!). Adaptare a romanului lui Chuck Palahniuk, filmul lui Clark Gregg duce totuşi lipsă de acel ceva care l-ar fi putut face extraordinar. Încă îmi mai pare rău că i-am dat prea multe steluţe pe buletinul de vot.
Am reluat seria Echinox miercuri, cu două filme: The Countess / Contesa şi Martyrs / Martiri. Îndrăznesc să presupun că publicul numeros prezent la The Countess s-a datorat prezenţei în distribuţie a actriţei românce Anamaria Marinca, care joacă rolul unei vrăjitoare lesbiene, şi nu pentru că ar fi auzit cât de grozav e filmul. Bazat pe viaţa lui Erzebet Bathory, pusă de cei de la Discovery pe lista celor mai "faimoase" ucigaşe în serie din istorie, cel mai recent film regizat de Julie Delpy nu reuşeşte să impresioneze. Ceea ce e chiar păcat, pentru că material pentru un film-şoc chiar exista. The Countess pare mai degrabă genul de film Hallmark bazat pe fapte istorice. Din păcate, nici măcar discursul feminist plasat în substratum nu reuşeşte să salveze acest film.
Deşi publicul nu a mai fost la fel de numeros, seara a fost salvată de Martyrs. De obicei, orice film horror care-mi place ajunge pe lista de plăceri vinovate. Însă nu şi Martyrs - un horror franţuzesc, care porneşte de la un caz numai bun de studiat de către sociologi şi psihologi. Iar în scurt timp, începe să se dezlănţuie nebunia: sânge, fantome şi subsoluri misterioase. Într-un peisaj care te duce cu gândul la The Grudge / Ju-On sau la Marebito, nu te aştepţi să mai apară şi o organizaţie underground (şi la propriu, şi la figurat) cu iz de sectă, care are o misiune cel puţin la fel de bizară precum cea a lui Jigsaw.
Seriei Echinox i-am pus punct cu Antichrist / Anticristul. Fiind unica proiecţie din festival, bănuiesc că e de la sine înţeles că publicul a fost extrem de numeros. Nici măcar scaunele şi băncuţele în plus nu au fost suficiente. E de-a dreptul uimitor dacă mă gândesc că, de obicei, împart sala de cinema cu aproximativ zece persoane, iar acum lumea a stat şi pe jos pentru a vedea un film. Despre Antichrist cred că e inutil să mai spun că e şocant. Doar e vorba de Lars von Trier! Antichrist e foarte clar delimitat din punct de vedere narativ. E practic un eseu despre natura umană, cu următorul cuprins: Prolog; Cap. 1 - Grief; Cap. 2 - Pain (Chaos Reigns); Cap.3 - Despair (Gynocide); Cap. 4 - The Three Beggars; Epilog. De asemenea, filmul poate fi urmărit pe trei nivele: thriller psihologic, horror şi discurs filosofic. Antichrist e, cu siguranţă, genul de film care nu poate fi ignorat. Unii îl vor adora, alţii îl vor urî (de altfel, păreri împărţite am auzit imediat după vizionare), însă nimeni nu va rămâne indiferent. E poetic, are conţinut ideologic şi forţează limitele, iar Charlotte Gainsbourg îşi merită pe deplin premiul pentru interpretare câştigat la Cannes 2009. Personal, nu găsesc niciun motiv pentru care să nu-mi placă Antichrist. Şi deşi nu m-a speriat / îngreţoşat nicio scenă, sunt sigură că multe imagini din film mă vor bântui câteva săptămâni bune...
Lăsând filmele la o parte, ar trebui să mai adaug faptul că voluntarii de la Echinox au făcut o treabă foarte bună. Iar asta s-a văzut mai ales la proiecţia filmului lui Von Trier - din fericire, n-am avut de aşteptat mult la rând.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.