Întrucît am pierdut socoteala articolelor purtînd acest titlu - după modelul capitolelor "evazioniste" botezate astfel de John Steinbeck în a sa Joia dulce -, nu mai numerotez nicicum comentariul de faţă. Pentru a-l deosebi, totuşi, de vreun posibil omonim producător de confuzii, pentru a-i da, care va să zică, personalitate, menţionez că s-a ivit, din observarea unor întîmplări tulburătoare şi inexplicabile, în faţa cărora, ca să nu-ţi pierzi cumpătul, nu ai altceva de făcut decît... să baţi cîmpii. La drum, aşadar!
Întrebat, acum cîţiva ani (vreo zece, cred), de o persoană din "branşă", într-o ocazie neprotocolară, cum de reuşeşte să se păstreze într-o formă (fizică, intelectuală, profesională) nealterată - ba, parcă, ameliorată - de trecerea anilor, extraordinarul Radu Beligan a răspuns, cu inimitabila umbră de zîmbet care-i însoţeşte cele mai paradoxale declaraţii serioase, doar atît: "Am făcut pact cu Diavolul!". Desigur, Maestrul glumea, cu aluzie limpede, pentru cunoscători, la faimosul tîrg încheiat de Faust cu Mefisto - tinereţea veşnică în schimbul mîntuirii sufletului - într-una dintre cele mai cunoscute (măcar după nume...) piese ale literaturii universale. "Desigur"? O serie de incidente, ba chiar de accidente survenite ulterior în existenţa acestui adevărat magician, prin inteligenţă şi talent, al scenei şi care ar fi scos din joc (adică, din viaţă) persoane aparent mult mai solide te împing, aproape, să-ţi pui întrebarea de nerostit "Dar dacă, totuşi...?". Ştiind, evident, că baţi cîmpii. Sau nu?... Totuşi, cum face?
Alături de farmecul unic al marelui actor, dorinţa de a lămuri acest mister aduce săptămînal tot mai mulţi spectatori la casa de bilete a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde Radu Beligan joacă Egoistul de Jean Anouilh. Ca pe vremuri la unt ori lapte, coada se formează de la 7 dimineaţa şi ajunge pînă în stradă; în urma unor reclamaţii de speculă, numărul tichetelor ce pot fi cumpărate de o singură persoană a fost limitat prin dispoziţie emisă de direcţiune; serviciul de ordine şi pază al teatrului se mobilizează prompt la faţa locului... Prin culise se şopteşte că Maestrul ar fi declarat că vrea să sfîrşească pe scenă, asemenea lui Molière. Dar, pe scenă, Radu Beligan e nemuritor.
Unul dintre spectacolele de rezistenţă ale Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu din acest an a fost Metamorfozele, după Ovidiu, produs de Teatrul Naţional "Radu Stanca" în colaborare cu instituţii şi entităţi culturale din străinătate şi regizat de Silviu Purcărete. Spectacolul se joacă, la Sibiu, într-un mare bazin cu apă, construit special în parcarea de lîngă teatru, în aer liber; pe 28 mai 2009, seara, asupra frumosului oraş medieval s-a lăsat un frig neverosimil pentru respectiva dată calendaristică; de parcă n-ar fi fost destul, curînd s-a pornit şi o ploaie în rafale. Spectatorii, în majoritate oameni de meserie şi tineri neconformişti, s-au înghesuit strîns pe gradene, s-au înfăşurat în tot soiul de pulovere, pardesie, prelate, pungi de plastic, au deschis umbrelele şi au aşteptat. Ce? Să înceapă spectacolul, fireşte.
În faţa lor, în bazinul descoperit şi plin cu apă rece (nu există instalaţie de încălzire), unul dintre actori stătea nemişcat, sub ploaia interminabilă. Aşa era rolul. Cînd, după mai bine de jumătate de oră, s-a anunţat că spectacolul se suspendă, publicul a protestat, bătînd din picioare. Actorul din bazin a rămas în continuare nemişcat. În cele din urmă, reprezentaţia a fost, totuşi, anulată. În seara următoare, situaţia s-a repetat; ploaia fiind însă mult mai domoală, spectacolul s-a ţinut, în ciuda frigului şi mai pătrunzător decît cu o zi în urmă. Nu am văzut cu ochii mei (eram la alt spectacol, într-o sală), dar mi s-a povestit de către spectatori mult mai bine echipaţi decît în ajun că, la sfîrşit, doi dintre actori au fost luaţi cu ambulanţa şi duşi la spital.
De curînd, o foarte tînără şi foarte promiţătoare actriţă şi-a uluit colegii, "angajatorii", regizorii spectacolelor în care juca sau repeta dîndu-şi demisia din teatrul unde fusese nu demult angajată (un teatru bucureştean de mărimea întîi) spre a se dedica unei vieţi închinate Bisericii. Semnele începuseră mai demult să se arate: refuza să vină duminica la repetiţii şi încerca să ocolească indicaţiile regizorale socotite de ea neconforme unei existenţe conduse de credinţă. Autorul moral al acestei dramatice schimbări de destin este, pare-se, un duhovnic care, frecventînd spectacolele ei, i-a revelat potenţialul nociv al acestora - şi, fără îndoială, al profesiunii de actor. Ce îi va fi spus, oare? Că actorul, creînd viaţă pe scenă, intră în competiţie cu Dumnezeu? Că Teatrul, făcîndu-i pe oameni să-şi cerceteze conştiinţa şi să interogheze Necunoscutul, face concurenţă Bisericii, care te îndeamnă să crezi fără a pune întrebări? Că, lucrînd, după puteri, la producerea catharsis-ului, acea redempţiune laică prin care sufletul se curăţă de patimi, o fiinţă ce se preface în faţa altora că e altă fiinţă ofensează divinitatea? Că a-i bucura pe oameni e un păcat? Că, rămînînd nemuritor în personajele sale (şi-atît de tînăr, cîteodată...), actorul face, necondiţionat, pact cu Diavolul?
De fapt, n-aş vrea să aflu răspunsul la toate aceste întrebări.