Iadul din Eden sau Antichrist

Prologul la Antichrist, şocantul film al lui Lars von Trier, m-a dus imediat cu gândul la piesa lui Ibsen Micul Eyolf, o problematizare în stilul dramaturgului norvegian a catastrofalei consecinţe ce stă în spatele nesupravegherii unui copil în timp ce părinţii se abandonează plăcerilor trupeşti. De la un fapt similar porneşte şi von Trier expertiza cuplului rămas să supravieţuiască unei traume de asemenea proporţii. Că regizorul danez o ia pe arătura horror e treaba lui la urma urmei. E şi ăsta un gen care îşi are publicul său. Ceea ce mă miră însă este că pelicula a intrat în atenţia şi în competiţia Festivalului de la Cannes 2009 şi a stârnit atâtea controverse. Chiar şi titlul mi se pare pretenţios, neadecvat pentru simbolistica pe care o stârneşte, rupt de conţinutul limitat la concreteţea unei terapii, ce degenerează în cruzimi specifice genului amintit. Ca să nu mai numesc dedicaţia nefericită, jenantă (după ce ne-am lămurit care e miza filmului) făcută, nu unui coleg de generaţie, ci chiar lui Andrei Tarkovski în final. Desigur, numai renumele lui von Trier câştigat până acum l-a adus în poziţia de leader epatant în rândul filmelor cu ţinută... să-i zicem artistică. Pentru că Antichrist este o producţie de serie cu multe calităţi, dar şi cu foarte multe scăderi.

Actorii n-au nicio vină săracii, ei fac tot ce pot în situaţia dată, ba chiar strălucesc de multe ori, aş spune, dovadă şi Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină atribuit actriţei Charlotte Gainsbourg la Cannes. Partenerul ei în film, Willem Dafoe este un soţ-terapeut înzestrat cu multă răbdare, care încearcă s-o ajute pe soţia sa să treacă peste nenorocirea pierderii copilului. Faţa lui voluntară, ridată, cu pomeţi puternic conturaţi, evidenţiază, când virilitatea, când energia interioară a personajului, stăpânirea de sine în momentele dificile prin care trece.

Comentariile au sărit imediat spre nuditatea excesivă (nici vorbă, din moment ce e motivată), simbolurile exterioare, văzute ca halucinaţii ale eroilor întorşi la cabana lor din pădure, botezată cândva «Eden» ca să-şi găsească liniştea. Ploaia bizară, căprioara cu fetusul atârnând, vulpea vorbitoare, corbul din vizuină nu reuşesc să fie decât simple manipulări ale spaimei ce vor să trimită spre izgonirea din Eden, tratate în cel mai direct limbaj cu efecte horror. Ca şi secvenţele cu burghiul, piatra de polizor şi cheia folosite pentru a-l imobiliza pe bărbat.

Am citit mai puţin, poate comentarii există şi în această direcţie, despre analiza aplicată în film labirintului de trăiri confuze la care e suspus sufletul unei femei măcinat de iraţionalism feroce, până la dorinţa de a-şi tortura partenerul. Această latură a subiectului funcţionează impecabil. Terapia aplicată de soţul răbdător dezvăluie treptat calea spre labilităţile psihice ale femeii iubite ca într-o radiografie care evidenţiază punctele negre ţinute ascunse, de fapt nişte tumori cerebrale ce urmează a fi extirpate. Mai puţin motivată mi s-a părut materializarea de coşmar a dorinţei de a-l reţine cu orice chip pe bărbat. Asta cu atât mai mult cu cât bărbatul nu-i dăduse de înţeles că ar dori s-o părăsească. Dacă punem asta tot pe seama rătăcirii mintale, a exaltării inconştiente, izbucnirea violentă a femeii rămâne în picioare ca dramă individuală, fără conotaţii de generalizare păguboasă. Ea nu se răzbună pe partener pentru că ar avea ceva să-i reproşeze, ci se răzbună pe dependenţa sexuală de el. Cred că filmul ar fi avut de câştigat dacă rămânea o simplă dramă conjugală axată chiar pe un fel de psihologism morbid, dar bine condus spre relevarea îndepărtării de morala creştină.

 Toate articolele despre Antichrist

 Adăugare comentariu

ADĂUGARE COMENTARIU