Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  JCVD

Ceva graţios - JCVD


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În JCVD, un star al filmelor cu arte marţiale de serie B, pe nume Jean-Claude Van Damme (interpretat de un star al filmelor cu arte marţiale de serie B, pe nume Jean-Claude Van Damme), se întoarce în Bruxelles-ul lui de baştină, aterizînd direct în mijlocul unui jaf de bancă. Şi nu salvează situaţia. În orice caz, nu cu talentele lui de luptător. Dimpotrivă, se lasă mînat de spărgători încoace şi încolo. Se lasă folosit de ei ca om de paie atunci cînd jaful se transformă într-o criză cu ostatici, poliţişti care cred că el e şeful bandei şi fani care îi scandează numele.

Ca negociator, JCVD nu e complet lipsit de idei. Şi din cînd în cînd mai pledează pe lîngă unul dintre spărgători, care se întîmplă să-i fie fan, pentru eliberarea ostaticilor. Dar, în cea mai mare parte a timpului, mintea (atîta cîtă mai are după 48 de ore de nesomn şi o schimbare de fus orar) îi stă mai degrabă la procesul de custodie pe care tocmai l-a pierdut în California, la banii pe care i-i datorează avocatului şi la faptul că, de fiecare dată cînd se dă la TV vreun film cu el, fetiţa lui trebuie să suporte miştourile colegilor de şcoală. La un moment dat, se desprinde total de ce e în jurul lui şi începe să vorbească direct în cameră despre cît de slăbănog era înainte de a se apuca de karate, despre autenticitatea comunităţii de "artişti marţiali" şi falsitatea Hollywood-ului, despre numeroasele lui divorţuri şi despre problemele lui cu droguri. Nu ştiu cît din această izbucnire e scenarizat şi cît e, pur şi simplu, Van Damme dînd totul afară. Regizorul Mabrouk El Mechri ne asigură că JCVD interpreta un text, dar felul în care ies cuvintele din el - de-a berbeleacul, busculîndu-se la ieşire, unele rătăcindu-se în busculadă şi amestecîndu-se cu altele, care ar fi trebuit să iasă după ele - nu-mi sună ca şi cînd ar fi fost scenarizat. Oricum, e unul dintre cele mai tulburătoare spectacole pe care le-am văzut în ultima vreme. JCVD nu e primul star care, într-un acces de umilinţă, să declare că nu poate suporta gîndul că pe lume există atîţia oameni nevoiaşi, care probabil că au merite mai mari decît ale lui. Dar, dincolo de termenii lui bombastici ("Ce-am făcut eu pentru lumea asta? Nimic!"), există acolo ceva de substanţă, un efort real, însoţit de usturimi reale şi de scrîşnete de dinţi reale, de a privi în faţă o mediocritate reală.

JCVD e mai mult decît o glumiţă. E o psihodramă - un ritual terapeutic organizat, după regulile unui spectacol dramatic, pentru a-l ajuta pe pacientul-actor să se elibereze de o povară psihică. În cazul lui Van Damme, de povara gesticulaţiei eroice - de povara de a pretinde, prin această gesticulaţie, că nu e mediocru.

Faptul că spectacolul nu degenerează în exhibiţionism sau în cruzime se datorează iubirii inteligente pe care regizorul-scenarist i-o poartă lui JCVD. În primul rînd, El Mechri nu-l pune în ipostaza de ostatic neputincios înainte de a ne oferi o mostră "clasică" de JCVD în acţiune - JCVD se deschide cu el turnînd un plan-secvenţă extrem de solicitant fizic dintr-un film hollywoodian. În al doilea rînd, dacă un regizor mai grosolan l-ar fi făcut să calce în toate străchinile, astfel încît să fie exact opusul eroilor săi, El Mechri îl lasă adesea să se retragă pur şi simplu în planul doi, cu gîndurile lui, uşurat că gangsterii care se ciondănesc în planul unu nu-i acordă momentan nici o atenţie. Stînd acolo şi neintervenind, JCVD e cu siguranţă comic (muşchii ăia care-i umplu tricoul degeaba), dar are şi mai multă demnitate decît a avut vreodată - are gînduri. Ce se întîmplă în bancă (între spărgători şi ostatici) şi afară (între poliţişti şi gură-cască) e prezentat ca un fel de happening stradal (modelul trebuie să fi fost Dog Day Afternoon: unul dintre spărgători e leit John Cazale, complicele lui Pacino din filmul lui Sidney Lumet) şi teatrul ăsta lumetian are meritul de a menţine într-un cadru formal terapia lui Van Damme. Care merge pînă la capăt: arestat pentru că a încercat să profite de situaţie ca să facă rost de bani pentru avocatul lui, pacientul pare să-şi găsească pacea dîndu-le lecţii de karate colegilor săi de pîrnaie. Fanul El Mechri şi-a salvat eroul: i-a pus la dispoziţie un cadru în care să se împace cu propria mediocritate şi să scoată din această împăcare ceva graţios - ceva care să ne inspire nu numai pe noi, cei care sîntem acum de-o vîrstă cu regizorul (în jur de 30) şi care prin '91-'92 ştiam pe dinafară toate filmele lui JCVD (aţi fi surprinşi cîţi sîntem numai în aceste pagini: nu numai eu, ci şi Marius Chivu, şi Matei Florian, şi-l suspectez şi pe Cristian Ghinea), ci pe oricine. Mediocritatea - cum te împaci cu ea - e o problemă de interes general şi în cinema nu există mulţi artişti care să fi îndrăznit s-o pună ca şi cînd ar putea fi şi problema lor. Iată că unul dintre artiştii ăia puţini este JCVD.




 Toate articolele despre JCVD


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Pumnii mei minte mai are - JCVD, Iulia David


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer