Nu
m-am întâlnit cu Aki Kaurismaki, dar am luat prânzul cu fratele lui mai mare, Mika, am pierdut o noapte în barul lor favorit, Moskva, am văzut cum arată sufrageria unui finlandez şi, nu în ultimul rând, am practicat, preţ de câteva şedinţe, sportul favorit al localnicilor: sauna.
Totul a început în iulie 2008, în ultima seară a festivalului de film de la Palic, Serbia. La
after-party-ul de pe malul lacului am
cunoscut-o pe Jaana de la
CNC-ul finlandez şi, fără prea mare protocol, am bătut palma pentru o retrospectivă de film finlandez la viitorul
TIFF. Peste câteva luni
ne-am revăzut la Veneţia, la o cafea ("
but with grappa", avea să mă prevină Jaana prin sms), pentru a dezvolta proiectul. În decembrie, primeam o invitaţie de câteva zile la Helsinki din partea Fundaţiei finlandeze de film, iar în ianuarie eram deja acolo. Mai eficient nici că se putea.
De la aeroport am aterizat direct la cinema, pentru seara de deschidere a festivalului de documentar
DocPoint. În program, o proaspătă premieră locală,
The Living Room of a Nation, care ar fi trebuit să fie primul meu contact cu sentimentul finlandez al fiinţei, ca să zic aşa. Documentarul lui Jukka Karkkainen explorează destinele câtorva personaje deloc excepţionale,
izolându-le în locul în care se simt cel mai confortabil cu lumea şi cu ei înşişi: propria sufragerie.
Privindu-i, rămâi cu impresia că e mai bine să nu spui nimic şi să păstrezi aparenţele decât să încerci să schimbi ceva sau
să-ţi confrunţi problemele. Ştiam că finlandezii sunt introvertiţi (sau, cel puţin, asta era imaginea clişeu pe care o aveam despre ei), dar nu mă aşteptam ca tăcerile forţate, umilinţa jucată şi modestia artificială
să-mi fie vândute drept virtuţi locale. Din fericire, finlandezii pe care îi cunosc la petrecerea de după vorbesc mult, beau pe măsură (şi nu orice, ci vin din Chile...) şi ochii le sclipesc de fiecare dată când pomenesc numele lui Aki Kaurismaki. Dacă şi asta mai e modestie... şi pe bună dreptate, de ce ar fi?
Cu fratele său e altceva. La prânzul pe
care-l luăm a doua zi,
într-una dintre cele mai populare locante din Helsinki, Kosmos (unde Aki a brevetat chiar un fel de mâncare, pe bază de
lobster), Mika vorbeşte,
într-adevăr, puţin (dar doar la început) şi joacă elegant cartea modestiei. Nu se uită de sus,
n-are fiţe şi nici nu se bate cu pumnii în piept (la drept vorbind, ultimele lui filme
nu-s tocmai nişte capodopere, deşi recentul
Three Wise Men a făcut o frumoasă carieră internaţională). Cu toate astea, îmi place să cred că atitudinea lui are mai mult de a face cu bunul simţ decât cu umilinţa jucată. Mika acceptă entuziast invitaţia de a veni la
TIFF pentru o miniretrospectivă, ba chiar are şi o surpriză pentru mine: o secvenţă de câteva secunde filmată pe Super8 de părinţii lui acum câteva zeci de ani, când un voiaj extins prin Europa de Est
i-a adus în România. Şi ce să vezi: bucata filmată surprinde
Mercedes-ul lui Ceauşescu pe un bulevard flancat de oameni
care-i aplaudă trecerea. Probabil că acesta va fi şi
promo-ul retrospectivei finlandeze de la
TIFF-ul din acest an. O retrospectivă din care nu vor lipsi un scurtmetraj documentar clasic din anii '90 şi o ficţiune
horror recentă, ambele despre cea mai renumită instituţie finlandeză: sauna. Orice discuţie cu un localnic deviază mai devreme sau mai târziu spre acest subiect, majoritatea
şi-au instalat acasă una şi însuşi festivalul
DocPoint s-a încheiat cu o petrecere
într-o saună. Nu vreau să ştiu ce
s-a întâmplat acolo, că eram deja acasă.
Dar nu e singura mea nedumerire
post-Helsinki. La cina finală cu Jaana,
ne-a însoţit Klaus, un documentarist local dependent de Facebook, cu mutră de Viking care mesteca nicotină (cică ar fi ilegală treaba asta) şi cu o întrebare de o mie de puncte la care vrea să răspundă
printr-un film: Ce
s-a întâmplat cu cei doi vulturi care
n-au vrut să zboare la ceremonia de blagoslovire a lui Obama?