Între teatru şi operă
Regizorul nu lucrează, aşadar, pentru prima dată în teatrul liric. Opera House of the Sleeping Beauties, prezentată în premieră pe 8 mai 2009, în splendida La Monnaie / De Munt din Bruxelles, a ţinut afişul recentei ediţii a KunstenFestivalDesArts / KFDA (30 aprilie - 23 mai 2009), un eveniment din care nu au lipsit nume ca Romeo Castellucci, Jérôme Bel sau William Forsythe. În câteva săptămâni, spectacolul a adunat cronici impresionante, amintind de The Woman Who Walked into Doors (2001), prima colaborare a lui Cassiers cu muzicianul Kris Defoort, un succes cu atât mai notabil cu cât aborda un caz de violenţă conjugală.
La umbra fetelor în floare, de la Proust la Kawabata
Scris şi performat în engleză, libretul noii opere e inspirat şi de această dată de un roman: Frumoasele adormite (1961) al nobelizatului Yasunari Kawabata (tradus în româneşte de Anca Focşeneanu, Ed. Humanitas, 2006). Nu e prima dată când Cassiers se lasă sedus de lumea niponă. El a mai pus în scenă Cheia lui Junichiro Tanizachi (1998) şi Hiroshima, mon amour, după Marguerite Duras (1996). În acelaşi timp, e de notorietate (şi poate chiar o trăsătură a generaţiei sale) faptul că regizorul flamand nu agreează prea mult textele scrise special pentru scenă. Cassiers - e de părere Johan Thielemans - "suferă de obsesia textului imposibil, un imposibil pe care nu-l regăseşte la dramaturgii propriu-zişi. Am putea detecta aici un gust pentru riscul pur, pentru posibilitatea unei catastrofe totale." Dar oare nu în asta constă excepţionala creativitate a scenelor neerlandofone, şi nu pentru asta îi apreciem pe Lauwers, Fabre sau Ivo van Hove, artişti aventuroşi şi "impuri"?
Romanul lui Kawabata e un astfel de text imposibil, o miniatură de un farmec sofisticat, copleşitor. Sunt relatate, de-a lungul a "cinci nopţi", vizitele unui bărbat de 67 de ani la un bordel aparte, în care tinerele fete sunt sedate pentru ca bătrânii clienţi să se poată bucura de farmecele lor fără a fi inhibaţi de propria neputinţă. Subiectul e insolit, şi totuşi, ceea ce seduce la lectură s-ar putea dovedi inconsistent pe scenă: "acţiunea" e ca şi inexistentă, dialogurile (imaginare sau nu) sunt puţine şi eliptice, cu adevărat ofertant fiind doar planul percepţiilor şi al evocării. Căutând, din jenă, dar şi din curiozitate, plăceri mai convenabile bărbăţiei sale incerte, Eguchi îşi dă seama că, departe de a-l revigora, intimitatea tinerelor trupuri îl cufundă în abisul amintirilor. Trecutul lui sexual, cu episoadele lui glorioase ori tăinuitele eşecuri, amintirea apuselor iubiri şi a femeilor care i-au jalonat viaţa, urcă violent la suprafaţa conştiinţei, şi odată cu ele, ruşinea, vinovăţia, deşertăciunea şi frica de moarte.
Asemenea marilor săi confraţi, Kawabata e un admirabil "artist al lumii trecătoare". Scriind despre bătrâneţe şi declin, despre "tăcerea trupului" (ca să-l citez pe Guido Ceronetti), el sublimează, de fapt, atributele vieţii: senzorialul şi fluiditatea. Prezent-trecut, interior-exterior, somn indus-somn de moarte, extaz-narcoză, totul comunică şi se confundă. Arta lui Kawabata seamănă cu o pânză de păianjen fină din care cititorul nu mai are scăpare. Aceasta e metafora pe care o evocă şi Cassiers în ultima parte a spectacolului său: o pânză de păianjen de-a lungul căreia dansatoarea Kaori Ito se deplasează cu agilitate (coregrafia: Sidi Larbi Cherkaoui), sugerând prizonieratul tinerelor fete în casa somnului.
"Trupul fetei răsună muzică", scrie la un moment dat Kawabata. Cum să rezişti unei astfel de sugestii, par a răspunde Defoort şi Cassiers celor ce le reproşează caracterul profund nedramatic al materialului ales.
House of the Sleeping Beauties, "operă în trei nopţi", este probabil partitura cea mai complexă semnată de Kris Defoort, pianist şi jazzman, inspirat în egală măsură de muzica barocă şi de artişti ca Philippe Boesmans. După The Woman Who Walked into Doors, declară el într-un interviu, "căutam un subiect foarte diferit de realismul social, unul care să trateze într-o manieră poetică, filosofică, marile teme ale vieţii: naşterea, iubirea, moartea. Guy Cassiers mi-a dat romanul lui Kawabata: toate se găseau acolo, sub o formă misterioasă, ambiguă şi foarte poetică. Lirică, dar nu sentimentală."
Paradoxal, există şi un substanţial côté teatral în această operă scrisă pentru bariton, soprană şi cor feminin. Cassiers renunţă aici la tratarea în formă monologală (extrem de eficientă în Sunken Red, transpunerea romanului lui Jeroen Brouwers) şi preferă să experimenteze alături de compozitor. Primul rezultat este demarcaţia în plan muzical a două spaţii distincte: cel diurn şi cel al iluziei. În planul fizic, concret, scena rămâne însă de o austeritate niponă, camera secretă fiind sugerată de un practicabil alb, pe care Eguchi şi stăpâna casei - interpretaţi de Dirk Roofthooft şi Katelijne Verbeke - se întâlnesc pentru a negocia ritualul plăcerii.
Câteva replici-laitmotiv ("Eşti trează?" "Mă auzi?") sunt suficiente pentru ca bărbatul să plonjeze în necunoscut, în braţele femeii-copil, femeii-vampă, femeii-sfinx. Dedublarea personalităţii, multiplicitatea, fragilitatea identităţii umane sunt teme recurente la Cassiers, argumentate prin apelul la tehnicile video şi digitale. Ca de fiecare dată în spectacolele sale, regizorul amplifică vocile actorilor cu ajutorul unor microfoane discrete, modalitate de a cultiva, în mod paradoxal, registrul intim, al şoaptei şi insinuărilor.
Dacă ar trebui să exprim o rezervă în legătură cu regia lui Cassiers, atunci ea ar viza postura ingrată în care e plasat un actor de anvergura lui Dirk Roofthooft. Acesta compune un bătrân convingător, din gesturi şovăitoare şi lente, dar timbrul său special, predestinat parcă rolurilor beckettiene, e eclipsat de vocea interioară a personajului, încredinţată baritonului Omar Ebrahim. Katelijne Verbeke, o actriţă recunoscută pentru temperamentul ei, pare aici destul de incomodată de personajul matroanei umile, ce-şi supraveghează clienţii asemenea unui câine de pază la poarta infernului.
Prezenţă solară şi sculpturală, soprana Barbara Hannigan ar fi, potrivit compozitorului, "femeia omniprezentă, care îl observă, îl descrie pe bătrân şi, puţin câte puţin, pătrunde în mintea lui. În flash-back-uri, când acesta îşi aminteşte de un sărut, de o aventură şi de mama lui, ea se confundă pe rând cu toate aceste femei."
În timp ce Defoort e frapat de muzicalitatea romanului, Cassiers pare sedus de pariul cu inexprimabilul. Hipertrofiată, dar niciodată satisfăcută, viaţa simţurilor sfârşeşte prin a-l epuiza pe bătrân. La capătul fiecărei nopţi, cu fiecare trezire a conştiinţei anesteziate de pilule, Eguchi nu simte decât deşertăciune şi gustul morţii iminente. Dar şi incontrolabilă revoltă împotriva secretului care pecetluieşte casa somnului. A unei legi "care trebuie respectată cu atât mai strict cu cât e mai ciudată."
Prin urmare, spectacolul creat de Cassiers vorbeşte mai puţin despre bătrâneţe şi moarte, cât despre limită şi nevoia transgresării ei. Acolo unde Kawabata descrie cu lux de amănunte percepţiile tactil-olfactive ale protagonistului, regizorul impune distanţa privirii - simţ care amână şi frustrează. Tinerele în compania cărora îşi petrece nopţile Eguchi sunt interpretate de dansatoarea izolată în planul superior al scenei, o făptură ambivalentă, extatic-letargică, accesibilă privirii, dar nu şi mângâierilor. Publicul ia cunoştinţă de ceea ce vede, simte şi atinge bărbatul prin intermediul imaginilor proiectate în fundal. Nu doar complicate mandale, punctând curgerea timpului şi succesiunea anotimpurilor, dar şi detalii ale unui trup de femeie, filmat, senzual, la gros-plan: liniile blânde şi textura epidermei, gesturile abia schiţate, pe scurt, o perspectivă deliberat fluidă şi ambiguă.
"Pentru mine, nu există artişti şi tehnicieni. Toţi cei care colaborează la producţiile mele sunt artişti", susţine Cassiers. Din această echipă fac parte, fără îndoială, Enrico Bagnoli, cu eclerajele lui sofisticate, videastul Arjen Klerkx, dar şi Tim Van Steenbergen, autorul unor costume somptuoase. În biografia artistică a lui Cassiers, House of the Sleeping Beauties e una dintre acele "poveşti pentru căuşul palmei" care-i prilejuieşte artistului refugiul activ între două proiecte mai ample. Între un Triptic al puterii şi dramatizarea capodoperei lui Musil, de pildă, Kawabata se dovedeşte interlocutorul ideal.
House of the Sleeping Beauties - o producţie LOD (Gent), Toneelhuis (Antwerpen), La Monnaie/De Munt (Brussel). Coproducţie: Grand Théâtre de Luxembourg, Asko|Schönberg (Amsterdam, NL), Musica - festival international des musiques d'aujourd'hui de Strasbourg (FR), La Filature (Mulhouse, FR), Operadagen Rotterdam. Data premierei: 8 mai 2009.
Fotografii de Maarten Vanden Abeele.