Oricît m-aş strădui, nu reuşesc să refac mental traseul expoziţiei "Fragility of Being" (lucrări din colecţia Museum der Moderne, Salzburg) pe care am văzut-o cu exact două săptămîni în urmă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (unde va rămîne deschisă pînă pe 16 august 2009)! Să fie oare doar vina mea? Mă uit pe fotografiile fotografiilor din expoziţia "Fragility of Being", recitesc statement cu statement, o iau iar de la capăt. Evit textul, caut doar fotografia. Apoi invers. Mă las în voia memoriei afective, natural selectivă, şi-mi dau seama că, dacă expoziţia ca întreg, ca operă curatorială, rămîne neclară, am foarte clar în minte cîţiva artişti: Inge Morath, Seiichi Furuya, Valie Export şi "Acţionismul Vienez". În rest, impresii şi gînduri fragile, ce se sparg imediat ce încerc să le rostesc. Imagini frînte, ale izolării, ale singurătăţii, ale atît de puţinelor obiecte de care avem nevoie într-o viaţă, ale gesturilor umane împiedicate, stîngace, repetitive, ale strategiilor digitale care "corectează" imaginea reală.
O expoziţie despre fragilitatea existenţei - ea însăşi construită fragil. O expoziţie care îşi propune să devină un "eseu mediatic în 9 capitole", cu selecţia, de către Margit Zuckriegl, a creaţiilor fotografice şi video ale celor 33 de artişti din Colecţia de fotografie a Austriei, a cărei directoare este. Odată instalată, "Fragility of Being" îşi pierde coerenţa unui studiu. Cele nouă teme sînt mult prea vaste pentru un singur proiect expoziţional, numărul impresionant de artişti excedează, în cazul acesta, capacitatea de percepţie şi de retenţie. Tematicile abordate sînt gîndite ca staţii într-o "plimbare prin istoria artei moderne austriece", plimbare care, dacă vrem să respectăm cronologia, ar trebui să înceapă de la etaj, dintr-un colţ al spaţiului de la MNAC, or, spectatorul nu este ghidat în nici un fel!
Drumul prin expoziţie devine excesiv şi total dizolvant postmodern, o luăm de unde vrem noi, nimic nou în asta, totuşi dăunător unei expoziţii în care capitolele sînt numerotate, iar temele - clar marcate. "Cronicarii singurătăţii" - Inge Morath, Franz Hubmann şi Harry Weber - aparţin fotografiei clasice şi celei documentare de orientare jurnalistică. Excelente fotografiile muzicienilor ţigani opriţi din drumul lor spre o nuntă, în Rucăr, realizate de către Morath în 1958. Tema "deşerturilor urbane" - reprezentată prin fotografiile lui Ralf Hoedt, Bernhardt Fuchs şi Hanns Otte - priveşte periferia ca spaţiu la graniţa dintre spaţiul public şi cel privat: locuri "între", a căror fragilitate e generată tocmai de acest statut incert, de spaţiu creat pentru om, dar părăsit. Depopulat, oraşul îşi potenţează paradoxal viaţa, o viaţă a obiectelor şi a clădirilor care îmbătrînesc, pe care abia astfel o observi, ca atunci cînd surprinzi schimbările de pe faţa prietenului drag pe care îl revezi după multă vreme.
"În căutarea identităţii" este una dintre tematicile cele mai sensibile din expoziţie: în Ultima călătorie la Veneţia, Seiichi Furuya (japonez care în prezent trăieşte şi activează la Graz) face o succesiune de portrete soţiei sale, Christine, pe care o fotografiază prima dată în 1978 şi, de atunci, aproape zilnic. Fotografiile veneţiene ale soţiei, din 1985, sînt imaginile dinaintea morţii, căci în acelaşi an Christine se va sinucide în urma unei adînci depresii. Insistenţa vieţii, tocmai prin captarea ei continuă, redundantă.
Miezul tare al expoziţiei îl constituie "Experienţa singurătăţii", faimosul "Acţionism Vienez" născut în anii \'60, odată cu acţiunile lui Günter Brus şi Rudolf Schwarzkogler. Ei folosesc fotografia cu un pronunţat caracter pictural. Brus face tranziţia de la autodecodare şi mutilare fictivă la cea reală, corpul său devine literal artă în Autopictare I (din 1964, la 26 de ani, şi nu din 1946, la 8 ani, extrem de timpuriu, cum ne lasă să credem afişul expoziţiei!): trasează cu pensula o linie neagră pe faţa sa şi dincolo de aceasta, e înconjurat de obiecte precum securi şi foarfeci. Schwarzkogler îşi înfăşoară corpul în bandaje şi demonstrează hipersensibilitatea şi instabilitatea trupului în relaţiile pe care le creează între obiecte, culoare şi corpul uman. Hyperbulie, acţiunea provocatoarei artiste Valie Export, din 1973, împinge limitele corpului dincolo de posibilităţile sale fizice. Trupul gol al artistei intră în contact cu structura de fire de sîrmă conectată la electricitate.
Transformîndu-se în simplă "simeză" pentru cîteva puncte tari, asupra cărora ar fi fost de preferat să se concentreze depăşindu-şi simpla ambiţie cantitativă, "Fragility of Being" este o expoziţie-almanah, depăşită, din păcate, de propria miză.