E a cincea zi în Paris, a doua după concert, e amiaza locală, luni. Sînt obosit şi afară e un soare care pîrleşte bine trupurile care se încumetă
să-i vină în cale. Aseară îmi odihneam picioarele
într-unul din refugiile de pe Pont Neuf şi priveam în zare către Tour Eiffel. E luminat în alb acum şi e plin de beculeţe care se aprind intermitent, ai zice că turnul e dat cu sclipici. Ăsta ar fi climaxul (kitsch) al zilei, să ajung după zece seara la Turn.
Pîn-atunci vreau să trec pe la Grand Palais
(care-i pe Avenue Winston Churchill, către capătul de lîngă Place de la Concorde al Champs Elysées), fiindcă e o expoziţie Andy Warhol care îmi face cu ochiul. Ieri am umblat ca disperatu' prin Montmartre, Moulin Rouge e mult mai impresionantă în
filmul lui Baz Luhrmann decît în realitate, am găsit aici muze care adăpostesc o istorie a sexului (!?), dar sînt mai repede nişte dughene în care nu cred ca e deloc sigur să păşeşti, bordeluri nu prea am văzut că era zi, aşa că a trebuit să mă mulţumesc să vizitez
Sacre-Coeur, multiplexul Pathé din Place de Clichy şi catedrala
Sainte-Trinité din Place d'Estienne D'Orves. Din Montmartre am
tulit-o cu metroul pînă la Charles de Gaulle, de unde am luat la pas şi Champs Elisées, Jardin de Tuileries şi Palais Louvre,
care-i atît de mare că
mi-e teamă că nici Louis le Grand nu ar fi avut timp
să-l vadă
într-un an întreg. Privit de deasupra arată ca un robot din pachete de ţigări, cu un buton mare de cristal în burtică, sub care e panoul de comandă (Piramida mare din curte), şi încă nişte leduri primprejurul consolei principale.
Acum, dincolo de picioarele mele încă încinse de la atîta drum (că fiecare zi a fost cam la fel, doar că prin alte zone),
adevăru-i că mă arde să mă întorc la atmosfera de pe Stade de France de sîmbătă seara (27 iunie 2009). Şi voiam să fac asta acum, pînă nu mai ţin băieţii încă trei concerte sau mai trec vreo două zile să ajung acasă, că
pîn-atunci şi
Michael Jackson va trece prin judecata de apoi, darămite amintirile mele, atît de bombardate de plimbări, clădiri, magazine. Apropo de Michael, că tot
l-a pomenit subtil şi Dave în timpul concertului, vineri seara piaţa de la
Notre-Dame a fost plină de fani care
şi-au urlat devotamentul pentru artist. Atît de plină că au intervenit jandarmii şi au împărţit locul pe sectoare, ca la un concert, iar povestea era filmată şi de Canal + şi de France 3 şi de alte
patru-cinci care de reportaj. Toate televiziunile din Franţa au vorbit trei zile numai de moartea sa, iar în Virgin Megastore de pe Champs Elisées rulează numai concerte cu el. Din cîte am citit în
Le Parisien, pe
amazon.com dintre cele mai vîndute douăzeci de produse audio sau
audio-video, optsprezece sînt semnate de Michael Jackson.
Spre Stade de France am plecat după orele optsprezece, oricum numai atunci se deschiseseră porţile stadionului. Am ajuns lejer, alături de un grup de parizieni pe care
i-am agăţat lîngă staţia de metrou Chatelet după tricourile pe care le purtau. Aveam bilet în sectorul A (
Pelouse d'Or după categorisirea franceză) şi voiam să stau în spatele zonei, să mă pot mişca după cum am chef şi să văd toată scena fără să întorc prea mult capul. De asemenea, după experienţa
Roger Waters de la Budapesta sau Depeche Mode din 2006 de la Bucureşti, cînd am stat în primele rînduri şi nu am auzit mai nimic fiindcă boxele erau în spatele meu, către zona din faţa scenei fiind îndreptate nişte monitoare care mai mult distorsionau decît redau sunetul (mai ales la Waters), acum
mi-am dorit să simt bine muzica, nu atît
să-i văd pe cei de pe scenă. Lui Jngo
i-a plăcut mult tricoul meu (imprimat în Bucureşti şi primit cadou de la Smoki, coordonatoarea fan clubului naţional),
m-a întrebat de sănătate şi, treptat,
ne-am apucat să povestim despre ce înseamnă Depeche pentru fiecare şi despre nebunia Stade de France, care atingea încet încet cota
şaizeci-şaptezeci de mii de spectatori. Pentru Jngo era al nouălea concert din acest turneu, pentru mine primul, că cel de la Bucureşti a fost anulat. Tot din cauza tricoului
m-a abordat şi un grup de nantezi, ai cărui membri veniseră întîia dată la un concert Depeche. Ce
m-a distrat la ei e că nu ştiau mare lucru în engleză, mesajele cîntecelor le descoperiseră doar din traducerile în franceză ale versurilor, traduceri găsite pe net, iar cînd era de cîntat îngînau ceva
într-o păsărească izvorîtă
ad-hoc din sufletul lor de
devotees. Tricoul meu are pe piept emblema discului
Sounds of The Universe cu numele formaţiei deasupra, scris cu literele concepute în contextul lansării acestui disc. Nu ştiu dacă numele trupei scris deasupra blazonului
Sounds a avut lipici, cert e că la standurile turneului exista un tricou care purta aceeaşi emblemă, fără vreun alt înscris, însă. Al meu e şi cu titrare. Preţurile mărfurilor Depeche au fost cam piperate, treizeci de euro un tricou, zece euro un afiş A3, opt euro o brăţară neagră de cauciuc pe care tre' să cauţi cu lupa literele DM.
Concertul a început la timp, orele douăzeci şi unu şi zece. Treaba asta nu
mi-a plăcut prea mult fiindcă aci noaptea cuprinde oraşul după zece, abia la zece jumate e întuneric. Efectele luminoase ale primei ore de concert au fost stinse de lumina naturală, abia în partea a doua a spectacolului scena a explodat cu adevărat. A fost intervenţia lui Martin, care a cîntat
Little Soul de pe
Sounds şi
Home de pe
Ultra (au fost momente pe cele două piese în care mi
s-a făcut pielea de găină!), apoi au cu toţii interpretat
Come Back şi
Peace de pe
Sounds (bucăţi care au sunat impresionant!), după care scena a început să duduie: reflectoarele au coborît deasupra băieţilor, au început să bată nebuneşte stroboscoapele şi stadionul a luat foc.
In Your Room, I Feel You, Strangelove (celebra proiecţie marca Anton Corbijn, în care două domnişoare execută un preludiu amoros, nu a fost cenzurată),
Enjoy The Silence, Never Let Me Down Again şi două bisuri cu
Stripped şi
Personal Jesus (proiecţii extrem de senzuale, din nou, cu dansuri line în care se unduiau trupuri feminine) în
prim-plan, plus o închidere cu
Waiting for the Night, în care Martin
l-a însoţit pe Dave pe limba care pleca din stînga scenei în interiorul zonei A. Copleşitoare imaginea întregului Stade de France unduind mîinile pe
Never Let Me Down Again, absolut năucitoare prelucrările rock prin care au trecut
Walking in My Shoes (imagini superbe şi aici, cu un corb care urmăreşte publicul de pe o stîlp de lemn), cîntată în prima parte a concertului,
In Your Room, I Feel You şi
Personal Jesus. Din program nu au lipsit nici
Precious, A Question of Time sau
Policy of Truth, iar de pe ultimul disc am mai auzit
In Chains şi
Wrong (care au deschis excelent concertul). A fost magnific!
Dave e în formă maximă, aşa că fetele au ce regreta dacă nu ajung la un concert după anularea celui din Parcul Izvor. A dansat mult, a vorbit cu publicul (destul de mult faţă de ce am văzut pe dvduri sau la noi acum trei ani), pe care
l-a răsplătit pe măsură: refrenul lui
Enjoy the Silence a fost cîntat în întregime de noi (de fiecare dată) şi a sunat bine în engleză, ceea ce înseamnă că prietenii mei nantezi sînt, totuşi, o minoritate.
O bere la concert era şase euro, o apă de juma' de litru era trei euro cincizeci. Un
hot-dog dublu era şase euro. Preţurile sînt aceleaşi şi în centru, puţin mai mari dacă te îndrepţi spre o bere mai bună decît Heineken. Restaurantele sînt ceva mai scumpe decît în Bucureşti (şi foarte scumpe faţă de Cluj), dar nu mai scumpe decît în Viena. Singurul lucru cu adevărat enervant e că netul costă al dracului de mult. Parisul e acoperit complet din punct de vedere al semnalului
Wi-Fi, doar că trebuie preplătită navigarea. O oră e vreo cinci euro, două ore sînt opt euro. Cumperi un cod de navigare, accesezi situl OzoneParis, tre' să te înregistrezi, te loghezi şi aşa mai departe. Şi scrie clar: nu ai voie să deschizi
videochat pe
skype, nu ai voie să descarci muzică sau alte minuni!