Iacob, unul dintre cele mai bune filme ale lui Mircea Daneliuc, este o aparentă ecranizare a unei povestiri scrise de Geo Bogza în anii \'30 - Moartea lui Iacob Onisia. Aparentă, pentru că ceea ce la reporterul de stînga Geo Bogza era denunţare a condiţiilor grele de viaţă ale minerilor din Munţii Apuseni la Daneliuc se transformă treptat în altceva.
Oricum, faptul divers din nuvelă constituie doar ultima jumătate de oră a filmului, în rest Daneliuc creînd un personaj nou, care îi aparţine în întregime (interpretat excepţional de Dorel Vişan, credem în cel mai bun rol al său). Pentru spectatorul anului 1988, permanentul conflict dintre mineri şi autorităţile care conduc exploatarea, luptă surdă în care trebuie să fii de-o parte sau de alta (cei mai radicali sunt "hoangării", hoţii de minereu, veritabili outlaws ai acestei lumi), putea purta un evaziv mesaj antidictatorial, "şopîrla" pe care acel spectator o aştepta ca pe încă o gură de aer proaspăt.
În acest conflict, Iacob Onisia alege mult timp să stea de-o parte, aşa că accidentul cumplit căruia îi cade pradă (urcîndu-se într-un vagonet de funicular chiar în seara Ajunului Crăciunului, acesta rămîne suspendat deasupra prăpastiei) nu mai pare întîmplător, ci poate fi considerat drept o consecinţă firească a unei existenţe marcate de obedienţă şi teamă. Din acest punct filmul poate fi citit ca o parabolă despre laşitate şi conformism sau, pe un plan mai larg, ca un "apolog" al destinului. Dincolo de toate posibilele interpretări, rămîne un film foarte bine făcut, foarte bine jucat şi care poate fi considerat şi film social, realist, şi film parabolă, metafizic, şi, de ce nu, film politic (în sesul bun al cuvîntului, de data aceasta). Şi chiar un film de dragoste, fiindcă, veţi vedea, singura rază de lumină în infernul existenţei sale îi este adusă lui Iacob Onisia de o fetişcană cu care schimbă cuvinte întîmplătoare (jucată de Cecilia Bîrbora, a doua soţie a regizorului, aflată la începutul colaborării cu Daneliuc).
Important este şi că Iacob venea după o pauză de creaţie de cinci ani a lui Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai persecutaţi regizori de către autorităţile comuniste, pauză datorată lui Glissando, film în jurul căruia, în \'88, se crease o adevărată legendă. Chiar dacă, după Revoluţie, cei care susţinuseră filmul s-au îndepărtat de el, considerîndu-i mesajul antitotalitar prea criptic, noi credem altceva: Glissando este capodopera regizorului, unul dintre cele mai mari filme româneşti şi, totodată, un exemplu strălucit de cinematograf fantastic, cum nu ştim să mai existe în filmografia mioritică. Ca orice mare creator, şi Mircea Daneliuc are eşecurile lui, dar credem că Glissando şi, după \'89, Patul conjugal sunt cu mult peste filmele sale "de actualitate" de care s-a făcut atîta caz.
Fişa tehnică :
Iacob, România, 1988
Regia : Mircea Daneliuc
Cu : Dorel Vişan, Cecilia Bîrbora, Ion Fiscuteanu, Ion Besoiu, Florin Zamfirescu