Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Alex. Leo Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucurii şi necazuri (scrisoarea unui semi-centenar)


Alex. Leo Şerban

iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragă Răzvan,
deci am împlinit o vîrstă...

Faptul nu ar fi alarmant în sine dacă el nu ar veni la pachet cu o percepţie tot mai nefavorabilă asupra "băbătiilor", "moşilor" etc., atît de răspîndită în youth culture-ul ce ne înconjoară. Se spune că "40 is the new 30", "50 is the new 40" ş.a.m.d. Dacă o spui chiar tu, care ai împlinit vîrstele respective, e un fel de wishful thinking - de îmbătare cu apă chioară. Dacă o spun ceilalţi, e ca o bătaie pe umăr consolatoare. Oricum ai da-o, ideea de bază e că nu e bine - singurul lucru bun e să crezi (sau să te prefaci) că ai altă vîrstă, neapărat mai jună.

N-o să repet şi eu clişeul ăla cu "nu mă simt deloc ca la 50 de ani": am zile în care simt că am chiar mai mult. Ce vreau să spun, apropo de această "bucurie" pe care mi-o face viaţa, este că - de mic - am vrut să fiu mai mare. Mai bătrîn! Probabil că asta e banal pe la 7-10-14 ani. Şi nu prea o mai spui cu toată gura pe la 35-40-45. Vorba aia: don't speed up things, bătrîneţea vine oricum! (lol)

Dar povestea e-n felul următor: mă pasionează că îmbătrînesc! E un fenomen nou, necunoscut, pe care sînt fascinat să-l savurez... (Oricum, tabieturile mele "de moş" - trezitul foarte devreme dimineaţa -, apoi hachiţele şi lipsa de răbdare cu toate "junismele" care descoperă apa caldă mă vor fi pregătit serios pentru asta.) Uite, o să zic o chestie care sună ciudat în context (contextul fiind acea youth culture de care vorbeam), dar eu sper să sune potrivit de polemic şi de provocator: e cool să îmbătrîneşti. Pe bune! O să vezi şi tu ;-)

Mai ales atunci cînd ţi se oferă cadou, chiar în ziua cînd treci oficial - cu arme şi bagaje - în "clubul celor de 50+" (cum mi-a scris, încurajator, Tim Nădăşan), un curcubeu cît toate zilele (mă rog, cerul). Eram destul de anxios că ploaia o să-mi descurajeze invitaţii la Tati, parcă şi vedeam o sală pe jumătate goală (sau pe jumătate plină, dar jumătatea goală pare întotdeauna mai plină) şi mă pregăteam să sufăr în consecinţă. Cînd am plecat de acasă eram, deci, "adîncit în gînduri" şi cu ochii-n asfalt, ca să evit bălţile lăsate de ploaie (mai picurau stropi răzleţi). Am primit însă un sms de la Ioana (Pârvulescu): "Leo, ai un curcubeu cît toate zilele de ziua ta!" Ajung în Piaţa Cantacuzino, ridic ochii spre cer şi - UAU, chiar era, şi chiar era "cît toate zilele"! L-am pozat din mai multe unghiuri - iată şi dovada -


(Curcubeul şi CurcuLEO)
 
şi, sărind peste băltoace, am traversat Parcul Ioanid gîndindu-mă că deh, asta e, nu voi avea invitaţi, dar măcar am avut un curcubeu à la "president Bush"...

Prima cu care m-am întîlnit a fost Luminiţa Gheorghiu, care mă sunase cu un sfert de oră înainte (încă ploua în draci) să-mi spună că e în maşină, dar că nu poate să iasă, aşteaptă să se oprească ploaia. Şi ploaia s-a oprit, în mare, tocmai cînd traversam Bd. Dacia, iar ea cobora din maşină. Cînd am ajuns pe trotuarul celălalt, din faţa Institutului, au apărut şi Liviu Ornea cu soţia sa, Lidia, şi imediat Anca Mizumschi - cu care mă tot întîlnisem săptămîna precedentă (lucrează la doi paşi de mine) - şi care nu ştia că era ziua mea. "Nici nu trebuie", i-am zis, "vroiam doar să vezi filmul!"

În dreptul intrării în curte era o baltă uriaşă - nicio problemă, le zic, follow me, intrăm pe cealaltă poartă. Cînd să intru, cine venea în spatele nostru? Ioana! "Am făcut poze cu curcubeul!", îmi zice ea. Şi eu!, îi zic eu. Pînă să apucăm să ne pupăm, vedem un jeep care intra în curte. Mi se face cu mîna dinăuntru, dar nu disting nimic din cauza parbrizului. Apoi parchează şi din ea coboară Hanno Höfer (cu soţia şi el). Nu trece nici un minut şi intră/parchează Radu Teodorescu. Îi îmbrăţişez pe toţi şi mă opresc cu Ioana să mai pozăm curcubeul. ("CurcuLEO", îmi trimite pe sms Reli Mocanu a doua zi...)

În fine, ajung în fundul curţii, unde aştepta o mînă de oameni. Eh, zic, nu-i rău: e ca la filmele Institutului. Dar cînd intru în sală - sala, pe sfert plină! Încep să sărut în stînga şi-n dreapta, începe să plouă cu cadouri ("Şi v-am zis să nu-mi aduceţi nimic!"), după care chiar mi se rupe filmul pentru că un şuvoi de invitaţi începe să se scurgă în sală. Proiecţionistul (nu e cel care mă ştie, e un nene mai supărat) îmi zice că "la fix începem"... La şi cinci, îl conving eu. Şi, fix la şi cinci, filmul începe - cu sala aproape plină şi oameni care încă-şi mai caută locuri. Eu rămîn la uşă, căci încă mai văd venind lume - Oana şi Tudor Giurgiu, apoi "blocul" (Chiri, Ana Maria Sandu, Mihai Grecea), la urmă Ada şi Alecu Solomon cu ambii copii (e şi ziua lui Marc, fiul cel mare, aşa că-l felicit).

OK, deci am ratat genericul. Îmi găsesc un loc la marginea unui rînd, cu Genua (Eugenia Vodă) în spatele meu. După nici cinci minute apare şi Cristina Corciovescu, care se aşază lîngă mine. Şi-ncepem să rîdem - tonul e dat.

Îmi doream imens să revăd Mon oncle, e unul din filmele mele de suflet. Dar nu vroiam să-l revăd pe dvd, ca pe toate celelalte: vroiam să-l revăd pe ecran mare, de pe peliculă! Ăsta era cadoul pe care vroiam să mi-l ofer de ziua mea. Aşa că mi-am chemat prietenii să-l (re)vadă împreună cu mine. Şi prietenii (majoritatea) au venit. Unii nu erau în Bucureşti, m-au sunat să se scuze. Alţii au încurcat ziua... Acum, sincer, nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi venit chiar toţi: ar fi prins "decît" locuri în picioare! Maică-mea mă-ntrebase: Cîţi ai invitat ? Da' eu mai ştiu?! Cum, dragă, să nu ştii!? s-a speriat ea (care n-a mai venit). Adevărul e că avea dreptate: ar fi trebuit să ştiu numărul, măcar aproximativ, pentru catering.

Pînă la urmă, a ajuns şi şampania - numai că a fost o nebunie cînd s-a terminat filmul! Nenea de la catering m-a sunat fix pe genericul de final (nu l-am văzut nici pe ăsta), ies, afară ploua cu spume... Luminiţa şi Antoine Bagnaninchi stăteau pe treptele de la ieşire, adăpostiţi, iar eu îl căutam disperat pe nenea ăla, care mă căuta disperat pentru că nu ştia unde să pună mesele. Păi să le punem înăuntru, îi zic, că plouă! Bine, zice el, şi se duce să le scoată din maşină.

Doar că, înăuntru, lumea care nu apucase să mă felicite blocase ieşirea, perspectiva de a strecura mese printre ei cădea lată... Atunci îmi aduc aminte că văzusem două corturi, destul de măricele, în celălalt colţ al curţii Institutului. Îi zic lu' nenea, Punem mesele acolo iar lumea, între timp, să se ducă pe terasă!

Zis şi făcut - numai că nenea proiecţionistu, la fel de amabil, îmi zice: Eu tre' să închid, că altfel nu mai prind autobuz... Da' cadourile le lăsaţi aici?! (masa era plină de cadouri, ce-i drept). Păi, zic, are ceva dacă le iau mîine? Faceţi cum vreţi, da' io nu le-aş lăsa că pot să dispară. Altă dandana! Du-te, caută pe cineva să mă ajute să le scot din sală, îi găsesc, începem să le mutăm afară, tot sus pe trepte (acolo au stat pîn-am plecat - şi n-au dispărut...), apoi du-te şi caută pe cineva cu maşina, să mă asigur că am cu ce să le duc pînă acasă - îl găsesc pe Hanno, ura.

După ce termin şi cu mutatul cadourilor pot să mă alătur, în fine, invitaţilor...

Dintre toţi cei de faţă, doar trei fuseseră şi la "Dirty Thirty", party-ul meu/bal mascat cînd am împlinit 30 de ani: Reli Mocanu şi Angela şi Andrei Oişteanu. (Cine-party-ului de acum i-am zis "Sifty Fifty".) Cu care mă pozez, sub cort - mai apar Thomas Ciulei şi un sfert din Alexandra Gulea, cu cadrajul lui Andrei care a făcut poza,


(Printre prieteni)
iar Angela îmi trimite a doua zi una din pozele de-acum 20 de ani:


(Aceiaşi prieteni, 20 de ani mai devreme)


(Mătuşa Mimi, unde am făcut party-ul)
 
Ei nu prea s-au schimbat, eu da. Dar, cum spuneam, mie-mi place schimbarea: cum ar fi fost să arăt la 50 ca la 30?! OK, la 30 nu arătam ca la 30, dar sper că la 50 arăt şi eu, în fine, ca un adult în toată firea: matur, responsabil, blabla.

Măcar în poze.

***
De ce am ales Mon oncle de "mon Tati" e simplu: pentru că îl ador. Îl văzusem cînd eram adolescent, la Cinematecă, într-o copie alb-negru, apoi l-am mai văzut o dată pe dvd (în culori, normal) şi-mi doream enorm de mult să-l revăd şi în culori, şi pe peliculă! Este, cred, cel mai bun film al lui Tati după Playtime (care este capodopera sa) - de altfel, a luat Oscarul pentru film străin în '58 şi un premiu la Cannes. Revăzîndu-l, am fost uluit cît este de actual - şi de cît de vizionar a fost Tati! Anticipează cu fix 10 ani The Party al lui Blake Edwards, iar "trilogia" sa modernă (Mon oncle, Playtime, Trafic) poate fi văzută (şi) ca un fel de Antonioni "virusat" de burlesc...

Am citit o biografie a lui Tati (de Jean-Philippe Guerand) apărută în 2007 şi cumpărată recent de la Jeu de Paume, din care am aflat o poveste absolut incredibilă - un fel de "telenovelă istorică": bunicul său, prinţul Dimitri Tatischeff, era general şi fusese trimis ca ataşat militar al Rusiei ţariste la Paris; acolo a cunoscut o femeie simplă ("roturière", cum zic franţujii) cu care a făcut un copil - un băiat, Emmanuel; prinţul a murit imediat după naşterea copilului, iar familia lui din Rusia a considerat nepotrivit ca el să fie crescut de femeia aceea în Franţa, aşa că l-au furat pe micuţ şi l-au dus în Rusia; mama nu s-a lăsat păgubaşă, s-a dus în Rusia, s-a angajat ca guvernantă la Sankt Petersburg (unde trăia familia prinţului) şi a-nceput să-ntrebe în dreapta şi-n stînga, aflînd tot ce avea nevoie să ştie; apoi a furat - la rîndul ei - copilul şi l-a adus înapoi la Paris!!

Dacă nu era toată această poveste rocambolescă, Jacques Tati(scheff) nu s-ar fi născut la Paris, în 1907, ca fiu al lui Emmanuel (copilul furat de colo-colo) şi al unei olandeze, italiancă după mamă. Cine ştie ce soartă ar fi avut tatăl, Emmanuel, în Rusia pe cale să devină URSS?... Ca aristocrat, posesor al unei averi uriaşe, ar fi putut muri la Revoluţie - sau ar fi emigrat, ca tot rusul alb, la Berlin (vezi Nabokov) sau direct la Paris, unde şansele de a o cunoaşte pe Marcelle (mama lui Tati), după 1917, ar fi fost egale cu zero: Marcelle, de bună seamă, ar fi fost deja căsătorită cu altcineva (poate un olandez) şi, probabil, mamă a unui copil - sau mai mulţi - care n-ar fi fost, niciunul, Jacques Tati...

Pare o poveste à la Fata din casa vagon a Anei, cu titlul schimbat în "Băiatul din vagonul de tren Paris-Skt Petersburg şi retur".

***
Pe 25 iunie 2009 a murit Michael Jackson, vestea a fost atît de buimăcitoare încît, deschizînd laptopul în dimineaţa aceea şi citind, pe Yahoo, "Michael Jackson Dies", am stat cîteva zeci de secunde cu titlul în faţă nereuşind să procesez informaţia... cum adică "dies"?!

Apoi, lucrurile s-au aşezat precum piesele unui puzzle. Oricît de tragică, moartea aceasta părea mai degrabă actul final al unei poveşti pe care o anticipam subconştient - we could see it coming... Michael, l'enfant prodige - şi poate terrible - al showbizului, nu putea să moară decît prematur, şocant, "neaşteptat", confirmînd dintr-un foc şi o întreagă mitologie live fast, die young, şi setea de senzaţional a unei mass-medii devenite ea însăşi "showbiz", "infotainment", ahtiată după rating şi ştiri-bombă. Michael a fost ucis, tragic, de cultura competiţiei în care a fost crescut şi-n care a trăit toată viaţa. De cerinţele tot mai mari ale publicului (care aşteaptă ca un artist să se "autodepăşească" la modul iraţional şi continuu), ale managerilor, ale mass-mediei şi ale star-systemului De presiunea inumană de "a-şi face comeback-ul", de "a reveni în top", (re-re-re-)"confirmînd"...

Toate astea se plătesc - cu pumni de pastile luate de trei ori pe zi, cu energizante şi tranchilizante şi anti-depresive. Michael a fost ucis de ceea ce a ucis-o şi pe acea tînără româncă workaholică, acum cîţiva ani: cocteilul fatal muncă + surmenaj. Cu, aşa cum spuneam, acea presiune inumană care pune capac atunci cînd eşti un "megastar". Footage-ul arătat în buclă, pe toate televiziunile, cu Michael repetînd pe scena de la Staple Center din Los Angeles, ne descoperea un artist - chipurile "în mare formă" - pregătindu-se pentru moarte... ca un "antrenament" pentru ea, care rîdea în culise. O ciocnire între două trenuri de mare viteză: religia über-performanţei, intrînd în plin în tunelul-fără-sfîrşit unde aştepta un bloc de marmură neagră. Un bloc nimicitor, superviteză încremenită.

Michael a murit ca Diana, "prinţesa inimilor", şi ca James Dean: într-un accident. O coliziune frontală a Vieţii cu limitele ei, pe care cei care trăiesc la viteze ameţitoare nu le află decît mult prea tîrziu. Dar am mai observat ceva: oamenii care trăiesc o bună parte a vieţii sub ochii publicului, cu imaginea reluată în serie şi panoramată worldwide - starurile planetare, cum au fost Dean, Diana şi Michael - au parte, adesea, de morţi tragice, brutale şi neaşteptate... Ca şi cum mass-media, care s-a hrănit din ei cît au trăit, trebuie potolită one more time, adjudecîndu-şi "ultima bucăţică" şi transformînd-o în festin grandios.

***
Lena a murit discret aşa cum a trăit. A fost cea mai bună prietenă pe care o aveam la Dilema - cu ea şi cu Cosaşu petreceam ore întregi la telefon, povestind cîte-n lună şi-n stele... În plus, eram şi vecini: ne vedeam la redacţie, după care ne mai vedeam şi la ea acasă. Rîdeam de aceleaşi lucruri. Ne plăceau şi ne enervau aceleaşi chestii. La un moment dat, în folclorul redacţional, ne-am zis "Leon şi Lena".

Cînd s-a îmbolnăvit Sandu, soţul ei, am început să răresc vizitele. "Poţi să vii că nu se ia, să ştii!", mi-a spus ea o dată, dojenindu-mă cu acel umor pe care sper că l-a luat şi dincolo. Apoi, cînd a aflat - după un an - că are exact aceeaşi boală ca şi el (care se prăpădise între timp), Lena a suportat cu un stoicism demn reluarea piesei... (Aveam să aflu, după moartea ei, că părinţii ei muriseră exact la fel, exact în aceeaşi ordine şi de aceeaşi boală.) Pentru cine-i citea comentariile excepţionale din Dilema sau Adevărul, informaţia-tabu că ar fi suferit de vreo boală, şi încă una incurabilă, ar fi părut o glumă de prost-gust: profesionismul ei era intact, la fel de intact ca şi luciditatea pe care avea să şi-o păstreze pînă-n ultima clipă.

Lena a fost genul acela de minte despre care se spune, pe americăneşte, că "îţi vine să o sorbi". Inteligenţa era singurul lucru care conta - pe lîngă tandreţea pentru cei care o meritau. Vorba ei era casantă, verbul era aforistic. Iar intuiţiile îi erau infailibile.

A avut, spuneam, discreţia de a se stinge tăcut, "ca o lumînare" cum se zice în popor. De fapt, din clipa în care a aflat că suferă de acea boală teribilă, cred că a "făcut ce era de făcut" (toate acele analize şi radiografii şi "terapii" care sînt apă de ploaie) mai mult ca să nu-şi contrarieze medicii şi prietenii - sau, mai ales, pentru a nu-şi lua rămas-bun de la noi în vreun fel dramatic, ca o lovitură de teatru: era mult prea lucidă ca să nu ştie că aţa nu putea fi întinsă prea mult (un an, poate...) şi că solitudinea în care te scufunzi atunci cînd primeşti un "deadline" definitiv - ca un condamnat la moarte - este la fel de intransigentă precum acea condamnare. "Viaţa" pe care o mai furi, din acel moment, este doar o concesie făcută celor din jur - o ultimă eleganţă: aceea de a dispărea în vîrful picioarelor.

Am primit vestea stingerii ei la două zile după ziua mea, dar ea murise - de fapt - chiar a doua zi, seara. Cum să nu mă gîndesc că faptul de a nu muri chiar de ziua mea - de a amîna, fie şi cu 36 de ore, scadenţa finală - va fi fost, din partea ei, încă un gest de tandreţe?... Am primit acel telefon, era în dimineaţa zilei de 30; ştiam dinainte că urma să-l primesc - că suferinţa ei era pe terminate. N-am putut să plîng. Lena tot plecase parcă, puţin cîte puţin, lună de lună, iar vestea aceasta părea mai mult o scrisoare îngălbenită de anotimpuri peste care bătuse soarele şi plouase, ştergînd unele litere.

S-a instalat însă, în mine, un gol paralizant. Era poate densitatea prezenţei sale în viaţa mea, care brusc se evapora iar eu nu aveam puterea să o reţin. Sau era, deja, amintirea ei, care-şi schimba starea de agregare: devenea imperceptibilă, ca un vis pe care l-ai trăit intens şi care, dimineaţa, îşi ia zborul, mutîndu-se în memorie şi descoperind acel loc din inimă care - cu timpul - ştii că se va umple la loc ajungînd să aibă aceeaşi greutate ca şi prezenţa celui pe care l-ai visat.

Am început să caut pe net informaţia morţii ei, ca şi cum trebuia să mă conving că lucrul acela se întîmplase - era un fapt obiectiv. Cuvinte, date, fotografii... Lena nu era acolo. Am recitit ultimele ei comentarii: i-am regăsit inteligenţa tăioasă. Şi atunci, dintr-o dată, am nimerit - trecînd de la un link la altul ca şi cum ar fi fost nişte liane deasupra unui hău - pe un blog, cel al lui "Pobby". Era o postare cu un titlu simplu: "Adio". Era vorba despre ea. Iar acolo, la sfîrşit, era şi o poză - o poză cu Lena, pe care nu o mai văzusem niciodată. Iar în poza aceea era, în sfîrşit, ea. Şi eu am început să plîng - să plîng fără să mă mai pot opri, fără să vreau să mă pot opri, pentru că era ca şi cum Lena era încă în viaţă, acolo lîngă mine, ca şi cum nimic definitiv nu s-ar fi întîmplat şi aş fi putut să-i spun o prostie care s-o facă să rîdă aşa cum ştia ea să rîdă - cu poftă. Era ca şi cum s-ar fi deschis, brusc, un prezent pe care lacrimile mele se încăpăţînau să-l vadă "trecut"...


(Lena)
Cînd am mărit fotografia, am văzut că acea carte care era deschisă în faţa ei era a unui prieten comun şi că se chema Spatele omului. Presupun că poza fusese făcută la lansarea ei; nu fusesem, nu o citisem. Cînd lacrimile s-au uscat, mi-am adus aminte că, în Proust, naratorul este podidit de plîns atunci cînd se apleacă să-şi încheie o gheată şi imaginea bunicii lui îi revine în mod neaşteptat, printr-un capriciu al memoriei. Iar în Barthes, în La chambre claire, există ceva analog referitor la fotografie: acel "punctum" - un fel de vibrato al imaginii nemişcate. Fotografia de pe blogul lui Pobby era acel vibrato, ca o aplecare a prezentului pentru a "lega" trecutul.

"Spatele omului" este Moartea, pe care nu o vedem niciodată. Lena se întorsese o ultimă oară, mişcînd paginile tuturor cărţilor citite de ea, pentru a lega privirea mea de acel dreptunghi plin de semne, la-nceput ezoterice, apoi brusc familiare, şi a o regăsi.
Şi am regăsit-o.



 Toate articolele despre Portret Alex. Leo Şerban
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Děkuji Vám za pozornost, Alex. Leo Şerban, přeložila Jarmila Horáková
 Criticul de film Andrei Rus, al treilea câştigător al bursei Alex. Leo Şerban, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Make it there - Bursa Alex. Leo Şerban, ediţia 2012, Cătălin Olaru
 Bursa Alex. Leo Şerban - prima ediţie, 2012, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Portret Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer