Revista HBO / iunie 2009
În fiecare an revista Forbes face un top cu cei mai bine plătiţi actori de la Hollywood. În topul respectiv au înscris şi continuă să înscrie scoruri mari unii ca Tom Cruise sau fosta lui nevastă, Nicole Kidman, sau chiar cealaltă australiancă cap de afiş, Cate Blanchett. Bine plătit înseamnă atunci când producătorii oferă din start în contract actorilor, nume de primă mână, o sumă cu multe zerouri, numele acestora presupunându-se a fi o garanţie suficientă pentru a aduce lumea în săli, însă la un calcul ulterior se dovedeşte că pentru fiecare dolar încasat de vedete, filmul abia mai reuşeşte să încaseze încă unul sau doi.

Ceea ce nu poate să nu te ducă cu gândul la unul dintre subiectele care au inflamat anul trecut blogosfera internaţională: faptul că Tommy Lee Jones a dat în judecată studiourile producătoare ale îndelung oscarizatului film din 2008, No Country for Old Men, şi a cerut 10 milioane de dolari în plus pe motiv că înţelegerea inţială cu studiourile fusese pe bani puţini în avans şi procente după, dacă filmul are succes. Au fost atunci destule voci oţărâte la auzul unei sume atât de mari şi care au ţinut să îi transmită autorului următorul mesaj: "Tom, unii oamenii chiar lucrează pe lumea asta!". Pe de altă parte, dacă închizi acum ochii şi încerci să rememorezi No Country for Old Men, îţi vin în minte trei "lucruri", în această ordine: Tommy Lee Jones, Javier Bardem si Josh Brolin.

Abia apoi vei zice Fraţii Coen şi, la o reflectare şi mai atentă, vei realiza că dacă rosteşti Fraţii Coen (şi nu eşti critic de film) nu îţi mai vin în minte decât The Big Lebowski, O Brother Where Art Thou şi poate Fargo. No Country for Old Men poartă chipurile lui Tommy Lee Jones şi Javier Bardem, iar până la urmă, oricât de nedrept ni s-ar părea star-sistemul hollywoodian care înghite tone de bani, de ce nu ne revoltăm întâi la ideea start-sistemului fotbalistic care înghite la fel de multe tone de bani fără să-ţi ofere de multe ori spectacolul promis? Până la urmă "cruciada" lui Tommy Lee Jones te face să te întrebi cinstit de ce a câştigat Tom Cruise atâţia bani pentru urmările la Misssion Impossible?

Tommy Lee Jones a făcut una dintre foarte rarele demonstraţii recente de măiestrie, de putere a talentului actoricesc autentic să mişte munţi atunci când vehicolul care i se oferă e pe măsură. De altfel, Fraţii Coen declaraseră că nu există un altul care să poată duce rolul bătrânului şerif texan, Ed Tom Bell. Şi aşa a şi fost. Capitalul de simpatie pe care publicul l-a investit în Tommy Lee Jones de-a lungul timpului e imens şi faptul că actorul a ales mereu tonuri joase, modeste, că şi-a umplut personajele de integritate, în bine sau în rău, a făcut ca filmele lui să fie într-adevăr atrăgătoare uneori numai din cauza numelui lui pe afiş. Un exemplu bun este filmul lui Bruce Beresford din 1999, Double Jeopardy, vizionare obligatorie - digerabilă chiar de două ori - datorită veteranului actor.

De fapt, ideea că unul ca Tommy Lee Jones a trebuit să îşi ceară drepturile printr-un proces spune multe despre anomaliile hollywoodiene. Men in Black-urile sunt de-acum parte a culturii pop a Americii, în timp ce Hollywoodul stă cu ochii aproape exclusiv pe starurile glamouroase de 20 până la 40 de ani cărora le soarbe neîncetat viaţa, rufele murdare şi talentul. Bestia hollywoodiană are fixaţii de care publicul necontaminat poate oricând să uite în faţa unui film cu adevărat bun.

Ultra-glamourizarea a fost şi este, evident, o parte esenţială a lumii filmului, însă barca pare să se clatine periculos când Hollywoodul refuză să îşi recunoască cele mai solide talente. E vorba despre acea prezenţă pe ecran ce nu se poate contraface, pentru care te-ai întoarce să vezi un film de zeci de ori - aşa cum îţi vine să faci cu clasicul, unicul şi inimitabilul The Fugitive (r. Andrew Davis, 1993), superbul duel şi în acelaşi timp "pas în doi" între Harrison Ford şi Tommy Lee Jones. În care cel din urmă a rămas celebru pentru acea scenă în care fugarul lui Ford, prins într-un canal de evacuare îi strigă poliţistului lui Jones: "Nu mi-am ucis nevasta!", iar acesta îi dă replica pe care însuşi a scris-o: "Nu îmi pasă!". The Fugitive e de-acum un clasic în cele mai frumoase sensuri ale cuvântului, iar pentru rolul poliţaiului plin de sine, încăpăţânat şi care "nu se târguieşte!" - cu mai multă vână decât arma mortală a lui Martin Riggs (aka Mel Gibson) şi cu mult-mult mai mult stil şi autenticitate - Tommy Lee Jones a luat Oscarul său în 1993. Oscar ce i-a consolidat poziţia de metal greu si mai ales rar.

Iar dacă ar fi să descrii arta actoricească a lui Jones ar trebui să începi în mod firesc prin a spune că omul nu a luat nicio oră de actorie în viaţa lui. Apoi că lucrul care ne bântuie, probabil, şi e cel mai greu de descris în rolurile lui, e acea doză mare şi periculoasă de neprevăzut - cea care a făcut din contactul cu personajul său, John Neville din Eyes of Laura Mars (1978, r. Irvin Kershner) una dintre cele mai teribile şi mai trădătoare întâlniri din cinema.

Cu alte cuvinte, Tommy Lee Jones e de încredere pentru că nu e de încredere, pentru că te poate surprinde şi o face foarte mult nu numai atunci când zugrăveşte psihopaţi sau nelegiuiţi, ci şi atunci când întruchipează personaje pline de suflet, cum e Hank Deerfield din In The Valley of Elah (2007, r. Paul Haggis).

Despre No Country for Old Men s-a spus că este primul film de Fraţii Coen în care moartea este privită cu maturitate şi simţită în suflet, dar asta le-a reuşit numai pentru că au avut la dispoziţie sufletul lui Tommy Lee Jones. Şi de-aceea scena finală, cu el în prim-plan, este atât de iconică şi capabilă să reflecte atât de multă filozofie şi atât de multă experienţă de viaţă ce aparţine unor generaţii întregi.

Despre jocul lui se poate spune cam acelaşi lucru pe care l-a spus el despre umorul lui: "I do not have a sense of humor of any recognizable sort". Şi mai e acea calitate de piatră dură care străbate ca un fir roşu toate rolurile lui, iar ea este, fără îndoială, contribuţia proprie la personaje. Duritatea reală l-a făcut să treacă prin trei căsnicii, să fie temut de mai toţi partenerii din platou, deopotrivă actori şi regizori celebri, şi să îşi clădească o reputaţie horror în rândul jurnaliştilor care au încercat să îi ia interviuri. Are, într-adevăr un simţ al umorului care taie ca o lance, este total nedispus să coopereze şi afişează o mină de tanc rusesc când îl plictisesc întrebările.

Este legendară insensibilitatea lui, care l-a făcut să stea o vreme în casa în care s-a sinucis Marilyn Monroe fără vreo emoţie sau vreo batere de pleoape în plus. Nu a reuşit decât să se simtă minunat în acea casă. Şi cu aceeaşi proverbială lipsă de empatie pentru aproape (care de cele mai multe ori nu îţi cerşeşte nici dragoste, nici altruism, ci doar aprobare), i-a tăiat-o scurt unui jurnalist care a încercat să facă aluzie la faptul că scenaristul celebrului Love Story (1970), Erich Segal susţine că şi-a bazat personajul cu care Tommy Lee a debutat în cinema, colegul de cameră al lui Oliver, Hank, chiar pe el şi pe amicul său, Al Gore - fost coleg de cameră cu care a rămas prieten pentru totdeauna. "Nu ştiu despre aşa ceva!", a fost răspunsul scurt al actorului care a rezistat sistematic la orice val de nebunie hollywoodiană şi orice încercare de transformare într-un mit vandabil în afara ecranului.

Texanul nostru e nepot de indian Cherokee, cu vorbire demodată şi fără prea multe prune în traistă, capabil să ia scalpul interlocutorului din faţa lui, fie el întâmplător sau partener de viaţă, precum şi să se adâncească într-un rol până în momentul în care creatura prinde viaţă proprie. În exces, ferocitatea îl face să greşească, mărturie stând Two Face - Harvey Dent marca proprie din Batman Forever (1995, r. Joel Schumacher), însă atunci când e în doze mici, e ingredientul care te face să-l crezi. E un aisberg liniştit de care s-au lovit şi se vor lovi multe personaje fictive sau reale.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus